Melancolie

Melancolie

Cum tremură pe gene o picătură vie
din marea prea sărată din care s-a desprins
nisipul rupt de valuri, cu așa melancolie,
întunecă în clipire cerul albastru-stins.
Când luna își ridică copii peste zare,
iar soarele apune învins sub umbra ei,
respiră în tăcere, dorul care doare,
purtat de vânturi grele prin ramuri gri de tei.

O scoică îngropată în inima pădurii
ce peste anotimpuri chipul și-a schimbat,
iubirea atunci copilă, acum și-arată nurii
în primăvara vieții din care ai plecat.
Primi în ochi Tăcerea, ecou pe-o liră mută,
dar amintiri din vremuri cu glas de pescăruș,
adunând regrete cumva poate o să audă
valurile mării și vântul jucăuș.

Privesc aceste rânduri ce-au adunat cuvinte,
niciunul însă, nu cunoaște drumul înapoi,
gândul meu te așază în toate ce-mi sunt sfinte,
când între noi și întunericul e împărțit la doi.
În sticla din oglindă a încremenit durerea,
neliniștea își joacă rolul până la final,
cernelurile în foaie îți roagă mângâierea,
nisipul în clepsidră se scurge… în zadar.

Îmi tremuri azi pe gene, Tu, picătură vie,
din inima-mi săracă din care te-ai desprins,
ai frânt iubirea-n valuri, în vers de elegie,
răpind într-o clipire albastrul necuprins.
Când luna îți ascunde chipul peste zare,
iar soarele te înalță zeiță peste zei,
coboară-mi-te-n suflet, fii dorul care doare,
nu-mi șterge amintirea, pierde-o pe alei.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…