Certându-mi inima…

 

Certându-mi inima…

N-ai timp să mai citești o carte de când nu ai mai scris un vers,
când gândul ți-e fugit departe, când sufletul zâmbește șters,
te-ascunzi cu lacrimi printre rânduri fără să știi de ce aștepți,
bați cuie în aceleași scânduri ce par mai strâmbe când le-îndrepți.

Nu îndrăznești să-i ceri cuvinte, te plimbi cu ochii prin tăceri,
escaladezi dureri succinte, trăiești prezentul veșnic ieri,
lași Timpului a Ta secundă, urmându-ți soarele-n apus,
în umbra lunii să te ajungă mareea unui ultim puls.

Privește-mi gândurile toate ce în întuneric strălucesc,
m-ai pus cu stelele în noapte de la fereastră să șoptesc,
mi-ai alungat din gene somnul cu zbuciumul tău nefiresc,
și parcă-n ciudă cu creionul ți-ai scrijelit, „ da, o iubesc!”

Te-ai condamnat să-mi fii otravă sub masca unui rol perfid,
pe scena dragostei în grabă ți-ai tras cortina, m-ai mințit,
și-acum în piept îmi bați rănită cu friguri care mă îngheață,
cu-o jumătate neîmplinită m-ai pedepsit să trec prin viață.

Degeaba zbieri când n-ai cuvinte, însuși ecoul ți-este frânt,
când rana tinde să se zvânte naști sângerări ce nu-și au rând,
și picuri lacrimi în cerneală, și-mi tremuri mâna-n albul nud,
numele Ei l-ai scris pe coală… tu-l tot repeți, eu tot îl plâng!

Cu drag, Mishuk…