Destin (Sonet)

 

Destin (Sonet)

Răsare Luna într-un pustiu, în drama nopții fără nume,
Umbrele se strâng târziu în colțuri strâmte sub fereastră,
Purtând priveghi unui sicriu, ce a închis iubirea noastră
Pe scena unui teatru viu… Noi, fără măști, fără costume.

Cuvintele nu-și mai dau rând, Tăcerile poartă prenume,
Iar liniștea își ia avânt în inima de-acum sihastră,
Dorul nu mai naște cânt, nici zarea nu mai vrea albastră,
Iar malurile acelui gând s-au frânt și au să ne consume.

Străini pășim din vreme-n vreme sub ceruri arse de rugină,
Sub alte nume, alte chipuri, născuți sub altă conștiință,
Ne regăsim mereu sub stele purtând mereu aceeași vină,
Cad între noi atâtea ziduri, mânați de aceeași elocință,
Destinul e ursit în rânduri prin vieți ce se mai întâlniră,
Când Fericirea pusă-n gânduri strecoară un strop de suferință.

Cu drag, Mishuk