Ceasornicarul…

 

Ceasornicarul…

Bătrâne Timp, îndură-te, te rog, și iartă a mea înstrăinare,
m-am rupt în trei bucăți să pot să încerc din doi să mă adun,
Gândul pe tâmple mi-a încărunțit de-atâta foc și înfrigurare,
încât în ochii mei s-a adâncit Tăcerea orbilor. Ceață și fum.

Mi-e mâna grea pe Tocul Inimii zdrobind cu patos pe hârtie,
cuvintele ce n-au știut să cânte în suflet, amor în vremea lor,
M-ai blestemat să am etern în vers doar vise și melancolie,
iubirii mele azi să-i fiu doar un oftat, un alt ecou rătăcitor.

Mi-e dragă în fiecare zi, dar mai ales târziu, în fiecare noapte,
când zările sunt pline de aștri tot la fel de singuri și îndepărtați,
Mă întreabă inima dacă să cheme vântul, pentru alte mii de șoapte,
din care ea să-și țeasă visele în care Noi nu suntem supărați.

Mi-e dor de ochii ei micuți ce parcă în fieșce clipire dau blândețe,
de palma ei subțire ce prin șuvițele lânoase în joacă se-ncurca,
De sânul ca o cupă de nectar din care sorb în veșnicie tinerețe,
Și buzele subțiri ce m-aruncau în focuri când mă săruta.

Visez Bătrâne Timp, un dor amar de care știi că am nevoie,
să pot să-ți număr clipele ce picură sinistru într-un ceas fecund,
Din neființa unui vis veni-va singură într-o zi cu drag, în bunăvoie,
și-atunci voi rupe lanțurile versului, voi fi un Om, nu doar un rând.

Cu drag, Mishuk