Povestea unei iubiri…

 

Povestea unei iubiri…

 

E încă devreme, dar liniștea Ei s-a topit în neant. Noaptea își ascute printre jaluzele, cuțite de lumină ce aleargă nevrotic pe albul palid din pereți. Mintea se joacă cu gândurile, amestecându-le și răsucindu-le într-un vals nebun și nefiresc. Ai vrea să-l dai uitării, dar prezența lui o resimți în fiecare răsuflare mai adâncă. S-a așezat pe gândurile tale precum un offf, greu ca o stâncă, de care nu poți să te cureți. Un duș mai rece și o cafea încă fierbinte mai temperează neliniștea sufletească ce ți-a răpit somnul atâtea nopți la rând, de când v-ați despărțit. Ce o mai face El? Deschizi facebook-ul și îl cauți, dar ultima lui postare e din preajma zilei în care v-ați despărțit, în rest nimic și nimicuri. Te uiți apoi prin poze și nu poți să nu observi că nu mai sunt decât Tăceri… Nici Tu, nici El. Te gândești că Timpul va duce la vindecarea tuturor rănilor și că mergi înainte, dar niciodată nu știi ce Gânduri sunt însemnate în cartea destinului… iar poveștile, întotdeauna trebuie să aibă un final.

Vântul suflă tot mai rece, iar iarna a adus într-un sfârșit și gerul de poveste în preajma ei. Cu noaptea în cap și pasul grăbit, își așază gândurile, în drum spre stația de autobuz. Fără doar și poate va întârzia și azi câteva minute. Dar hei, c’est la vie, drumul e lung, mergem înainte! Și într-adevăr, drumul e lung, dar în fiecare dimineață îi oferă acel răgaz în care se poate gândi liniștit la Ea. Și Ea e pretutindeni în viața lui chiar dacă Timpul nu le-a fost cel mai bun prieten.
Crăciunul a trecut fără zbucium, doar o altă noapte albă, în care a numărat punctele negre din varul de pe pereți. E dimineață, dar zorii parcă întârzie să apară. Pe telefon încă păstrează numărul ei, și, deși și-ar dori, nu îndrăznește să o sune… Poate am să-i trimit un mesaj… mai târziu. Până una-alta, se gândi că nu ar fi rău să înceapă să scrie acel text. Trebuie să fie un text simplu, să nu pară disperat, dar totodată să exprime dorul și dorința așa cum le trăiește El, ceas de ceas, zi de zi… ”Te iubesc!” – și send. Ohh, Doamne! Ohh, nu!
Fiorii, ca niște purici obraznici, îi pișcară fiecare milimetru din șira spinării. Sări din pat și începu să se agite, înjurând și blestemând prostia și gestul necugetat. Spera că poate, cumva, nu va vedea acel mesaj sau îl va ignora. Spera că poate numărul lui e blocat în telefonul și acel mesaj se va pierde prin ițele rețelei de telefonie. Se simțea deodată mult prea mic, și teama că o va supăra din nou după atâtea luni de tăcere îl făcea să dispere. Ultima lor discuție se terminase prost și ecoul acelui „să nu mă mai suni niciodată” țipa în timpanele lui, mai acut și mai fierbinte ca niciodată. Se așeză cu fața în palme pe marginea patului… Ce mă fac…? Îmi pare rău, iubire… îmi pare, sincer, rău…

Cu ochelarii împiedicați spre vârful nasului, ghemuită pe un scaun pe balcon își mai aprinse o țigară. Fuma din ce în ce mai mult, dar viața e cum e și viciul acesta îi părea singurul refugiu. Se ascundea de singurătate în valuri albe de fum ce dănțuiau în preajma ei ca niște veritabile cadâne. Privea în gol spre nicăieri, numărând stelele ce se stingeau pe rând în pragul zorilor când sunetul unui mesaj o dezmorți din visare. Ridică telefonul, se uită la număr și… o emoție amestecată cu teamă îi frânse carnea într-un tremur intens. Numărul lui… e mesaj… Ohh, Doamne!!!
Citea cele două cuvinte cu o sete ce nu-i putea stăpâni lacrimile din ochi. Mi-e dor de tine, prostule! Ce dor mi-e de tine!!!  I-ar fi dat și un pumn în clipa aceea, apoi l-ar fi sărutat cu toată setea pământului. Îi venea să râdă și să plângă în același timp. Ridică privirea: deasupra ei, pe perete, era încercuit cu roșu pe calendar, Crăciunul… Zâmbind, se simțea din nou copil când moșul cel bun în câte un an mai lăsa pe lângă brad un cadou pe gustul ei. Zâmbea cum nu mai zâmbise de luni bune și în adâncul sufletului simțea căldura sărbătorilor. Cineva într-un capăt de lume, nu foarte îndepărtat, o iubește. El o iubește. Telefonul vibră în mână, urmând un al doilea mesaj. „Crăciun fericit, iartă-mă pentru mesajul anterior, te rog!” Nu pot să cred! Uite așa o dă El, cu bâta-n baltă, de fiecare dată. Ce prostuț e… și ce copil… Offf!
Ușor încruntată se gândea cum să-i răspundă. Nu voia să-și trădeze deloc emoția, dar nici nu voia să-l sperie, să-l facă cumva să dea înapoi. Trebuie ceva simplu, în cuvinte puține. „Și eu, dragule!” – închise ochii și dădu send. Se ridică să-și caute căștile pentru că-i cunoștea obiceiurile, nerăbdarea, și știa că în foarte scurt timp o va suna. Când sună El, trebuie să se înarmeze cu răbdare și să se facă comodă… cât mai comodă, pentru că omul ține la vorbă. Lungă!!!

Tot mai agitat, se învârtea prin cameră ca un leu în cușcă. Mesajul ei îi ridică temperatura, iar tensiunea îi provoca dureri de cap. Ce să facă, ce să zică? Din mesajul ei nu înțelegea nimic. Se aștepta oare să continue, dorea să fie sunată sau a fost doar un răspuns sec? Simțea cum tâmplele-i cedează sub presiune și o stare de amețeală și de greață îl încearcă cu friguri.
Mi-e dor de tine, fată dragă, dar ce să fac?! Dă-mi un semn… Nu vreau să te supăr, nu vreau să ne certăm, nu vreau să mai fim răi niciodată, unul cu celălalt! Te iubesc!!!
Vorbea singur în dormitor, înflăcărat de pasiune. Pe telefon apăru semnalul unei noi notificări pe facebook. E de la Ea. Un Like. Chiar nu conta la ce!

Telefonul suna în mâna ei, iar ea tremura toată. Telefonul suna, dar ei îi era teamă de vocea lui, de ce are să spună ea după atâta timp, de ce are să spună El după atâta timp, dar mai teamă îi era ca El să nu închidă înainte ca ea să apuce să-i răspundă.
Trase butonul într-un final, dar nu îndrăznea să spună nimic. Nici El nu spunea nimic. Oare mai este acolo?
      –     Hei, bună!
      –     Bună, dragule… Ce faci?
      –     Bine… Uite, îmi cer scuze pentru mesajul…
      –     Taci! Nu fi prost… se surprinse tăindu-i vorba înainte să o termine. Scuză-mă, ce ziceai?
      –     Aaa, nimic. Nimic… Voiam să-ți urez Crăciun fericit, numai…
      –     Numai atât? Simțea cum se enervează.
Pentru o clipă se gândi că totul a fost doar fructul imaginației ei. Dacă el de fapt a greșit mesajul, dacă nu era pentru ea? Poate că are pe cineva și…  dar atunci de ce mai are numărul ei în telefon?
      –     Hei, nu voiam să te supăr… Adică nu te supăra, te rog. Voiam doar să-ți scriu ceva drăguț, dar mi-a ieșit așa. Îmi pare rău.
Ți-a ieșit așa, ai? Ehhh, las că vezi tu!
      –     Știu, și mie…
      –    Și ție îți pare rău? Pentru mesaj? Bi, eu… eu te iubesc! Știi că te iubesc. Și… Și mi-e foarte dor de tine!!!
Vocea lui tremura și din toată bâjbâiala de cuvinte, cumva îl simțea că e la limita plânsului. Ca niciodată îl credea, și asta o făcea să se simtă oarecum vulnerabilă în fața lui. Ar fi vrut să aibă și ea puterea să-i spună că simte la fel, dar simțea că trebuie să mai rabde pentru că nu e momentul…

Au vorbit ore în șir la telefon despre una, despre alta, despre ei. Îl simțea mai cald și oarecum diferit. Să fie doar vina faptului că i-a fost dor, că i-a lipsit? Se poate schimba oare un om în numele dragostei doar pentru a fi împreună cu persoana pe care o iubește? Zi după zi, în mintea ei încolțea un gând. El era în continuare singur, ea era în vacanță, iar anul se apropia cu repeziciune de sfârșit. Ce-ar fi dacă… numai de s-ar gândi să mă întrebe!

30 Decembrie, seara târziu.
      –     Bună Bi, ce faci?
      –     Bine, prin casă. M-am pus în pat și mai acuș mă pun la somn. Tu?
      –     Uite, în stație. Îngheț scrumul de la țigară! Nu râde, că sunt la a treia de când îngheț aici! În primul rând, vreau să îmi cer scuze că te sun așa târziu. Știu că nu îți place… Am avut tură de seară și…
      –    Bine, bine, spune ce ai de zis și nu o mai lungi. Se surprinse din nou cum îi tăie vorba luată de nerăbdare. Poate în al doisprezecelea ceas se va gândi și el să pună întrebarea aia nenorocită!
       –  Bi, uite ce voiam să te întreb. Știu că e târziu, dar mă gândeam… și se duse iar prin porumb cu vorba. Simțea cum o frig palmele, tălpile și îi ard neuronii. Din toți bărbații de pe planetă s-a îndrăgostit de cel mai timid, rușinos și lipsit de îndrăzneala de a spune lucrurilor pe nume.
       –  Hai, spune, că vreau să mă culc. Ce e?
       –  Bi, n-ai putea, n-ai vrea…  n-ai vrea să vii mâine la mine?
Tăcere.
       –  Știu că e târziu, dar m-am uitat pe net și am văzut că ai tren la 9. Nu trebuie să-ți iei nimic, am toate lucrurile tale, curate, păstrate în ordine. Vii cu un rucsac mic. Te aștept la gară. Eu încep la 3.30, te iau de la gară, te las acasă și mă duc la muncă. Scap la 12.00. Și… Ce zici?
       –  Nu știu, e târziu… mi-ai spus târziu. Dacă-mi ziceai din timp….
       –  Bi, te rog. Ar fi frumos! Ar fi prima oară când noi am petrece… o sărbătoare împreună!
Idiotule! Ți-au trebuit cinci zile să te gândești!!! Noroc că m-am gândit eu din timp. Offf, Doamne! Bărbații… cine să-i mai înțeleagă! Și mai se laudă și că e săgetător!!!
       –  Bine!
       –  Bine, ce?
       –  Ești prost!!!
       –  Bine, știu că sunt prost! Mi-o spui mereu… și n-am uitat, dar ”Bine”, înseamnă că vii?
–  Tu ce crezi că înseamnă? Tolomacule!
       –  Ohh, Doamne! Bine, bine, închid acum, să te las să te odihnești și să te pregătești! Te iubesc, ursulico! Somn ușor!!!
       –  Și eu, somn ușor.
De fapt închizi de teamă să nu mă răzgândesc, nesuferitule! Și de unde asta cu ”ursulica”? Ori mă face… aaaa, vede el!!!

Ca de obicei, El întârzie. Ieși în fața gării, într-o margine retrasă, și își aprinse o țigară. Se simțea extrem de calmă și de liniștită deși inima ei era cât un purice, și acela strâns într-o menghină, sub presiune. Dacă s-a înșelat, dacă s-a amăgit, dacă se va răzbuna… însă nu apucă să-și ducă gândurile până la capăt deoarece îl văzu cum vine alergând printre mașini. Cu părul înfoiat, dar încă ud, părea un urs cu coamă de leu. Vrea să mă impresioneze!!! Hi, hi! Și parcă a mai slăbit un pic, dar tot urs!
Agitația lui de la fiecare întâlnire o amuza, iar emoția lui incipientă totodată o liniștea. Timiditatea lui era un semn de bun augur.
      – Iartă-mă că am întârziat! Știi, n-am dormit azi noapte de emoție, de nerăbdare! Și azi dimineață după ce-am vorbit, după ce mi-ai spus că ești în tren, naibii, am adormit! Iartă-mă, Bi! Știu, sunt!
”Bla, bla, bla… În loc să mă sărute, îmi toarnă gogoși! Valuri de gogoși!!! E culmea, omul acesta!!!”
      – Sărută-mă, și cheamă un taxi! Despre vreme vorbim mâine! Sunt obosită!

Fericirea se citea în ochii lui. Șoferul uber-ului schița și el un zâmbet ciudat. Ea însăși îl privea uimită. Erau câteva lucruri schimbate la el, lucruri care se vedeau și se puteau citi dintr-o privire. Era la fel de glumeț, un pic vulgar, dar simpatic. Drumul i se părea lung și nu mai avea răbdare. El îi săruta continuu mâna, iar ea simțea curenți electrici cum îi tulburau simțirea. Voia să se lase ”prinsă” în brațele lui și să se simtă din nou iubită ca-n vremurile bune. Era acolo lângă El și se simțea fericită.

Hainele erau împrăștiate prin cameră și niciunul dintre ei nu se gândea să se ridice și să le adune. Ea își lipise obrazul de pieptul lui fierbinte, tremurând sub plapumă. Era transpirată. Deși o durea îngrozitor nasul, îi venea să râdă. Numai de n-ar rămâne semn… Blegul, uneori e așa copil, dar chiar și așa mi-e drag… Și ce speriat e?!
El, clar, era încă speriat, dar se mai liniștise. Acum doar o mângâia încet, și încerca să îi îmblânzească durerea cu o voce moale și blândă, cum rareori îl auzise. Oare ursul meu, chiar nu mai e fiară? Cu degetul arătător îi atinse buzele umede, iar el îl sărută.
Dragule, hai să fumăm, e târziu… pentru tine.

Pe perete, la o palmă deasupra patului, stătea parcă desenată, o mică gaură înfundată în perete…

Cu drag, Mishuk…