Te Chem…

 

Te Chem…

Te Chem, fără să-ți strig pe nume, cu inima în tremur toată,
Ce ne-a fost scris în astă lume a întrupat în Alb, o pată,
Sub care stă ascunsă-n rânduri povestea noastră de iubire,
De-ar fi să vii cuminte-n gânduri, de-ar fi să vii, mi-ai da de știre…

Se pierde glasul înnoptării fără de seamăn, în cuvinte,
Și doar Tăcerea depărtării mai poartă șoapte, simțăminte,
Ascunde în dureri sub tâmple, același semn de întrebare,
De va fi oare să se întâmple, va fi doar pură întâmplare?

De-ți voi purta pe umeri gândul, în câte valuri mă voi frânge,
Cum zilele își poartă rândul și așteptarea Ta mă strânge,
La ceas târziu în miez de noapte, precum o stâncă în cădere,
Voi fi din nou nisip sub ape în care-mi caut mângâiere.

Nu-mi caut liniștea durerii, nici cerul clar, senin sub soare,
Vreau la Apus, în faptul serii, să-ți mângâi părul la culcare,
Să-ți liniștesc frigul pe umeri, iar somnul să îți fie lin,
Din multe zâmbete să numeri, mereu cu unul mai puțin.

Mi-e dor de Ochii din poveste ce mă privesc din foaia goală,
Chiar de-s micuți au zări celeste și cad în ploi din călimară,
Cu zbucium și cu nerv fierbinte, adu-mi furtunile în viață,
Să-mi iasă Focul Viu din minte și inima prinsă în gheață.

Te Chem, spune-mi din nou pe nume, așa cum numele mi-l știi,
De rătăcești pierdută-n lume eu te adun prin poezii,
M-așez prin gândurile tale pline de temeri efemere,
Și ne iubim prin cărți poștale… două străine emisfere.

Cu drag, Mishuk…