Ultimul Drum…

 

Ultimul Drum…

În Drumul meu am adunat atâtea albe amintiri,
precum mă știi, un om îmbătrânit din vreme în vreme,
Sub mantia cernită în friguri reci, am vise, multe povestiri,
am gânduri peste care sufletul, odihna își așterne.

Sunt singur, călător pe Calea semnelor de întrebare,
răspunsurile mele în câte rânduri goale s-au pierdut,
Icoana Ta îndepărtată, mai mult decât o urmă călătoare,
mă îndeamnă să te caut prin veșnicia unui timp Trecut.

În Drumul meu am adunat pe buze vechi cuvinte,
ce-au prins a jelui flămând în șoapte frânte în vânt,
Blestemele aduse în inimi, din temeri, celor sfinte,
mi-au zdruncinat din temelii întregul simțământ.

Te rătăcesc de ochii mei să uit cumva de suferință,
dar inima te vede-n gânduri, cazi vie, ploaie peste tot,
Îmi port cu resemnare privirile în întreaga-mi umilință,
când din cerneluri versul nostru astăzi, pare un complot.

În Drumul meu e înnoptare din neguri, pentru totdeauna,
când ai ales să pleci din mine, cu soarele din cer te-ai dus,
Și m-ai păstrat în Umbră, cu nopțile, cu stelele, poate cu luna,
pictându-mi cerul negru pal… cu un superb apus.

Din când în când în zare mi te simt, te văd în licăr de lumină,
îmi îndârjești speranța de a te regăsi frumoasă pe pământ, cumva,
Din toată neființa-mi învăpăiat se animă, dragostea suspină,
și alerg în viitor printre fantasme… dar fără a te afla.

În Drumul meu cad frunzele Destinului în arămiul vremii,
sub vuiet surd și lacom, dând gust de verde crud,
Priviri în Orizont ridic peste întinderi, sub vânturile iernii,
cu tremur ascult vântul, încă sperând să te iubesc… să te aud…

Cu drag, Mishuk…