O Gară pentru doi…

 

O Gară pentru doi…
(partea întâi)

 

Ca în orișicare povestire, amintirile se leagănă pe marșul leneș al unui tren ce a uitat să-și împacheteze în fum vremea și vremurile. Dacă m-ai privi în ochi, mi-ai întâlni pentru o clipă gândul hoinărind aiurea și toate visele, precum niște jucării stricate, părăsite și uitate.
E un început rece de Toamnă, în care frunzele aproape că și-au pierdut rostul existenței, călătoria lor fiind aproape de final. Vântul și ploile, le scutură și le spală, lăsând în urmă doar acel covor arămiu al uitării…

Ai fost odată Frunză, azi nu mai ești,
Ești doar o amintire pictată în povești,
Îmi fluturai pe cale, să-mi cazi sub tălpi târziu,
Ce-a mai rămas din tine? Doar un copac. Pustiu.

Rând pe rând, unul câte unul, Trenurile vin și pleacă de nicăieri spre nicăieri, sufocând sau pustiind peroanele arhaicei noastre gări. Toamna îmbrățișează acest mic Univers boem în care Iubirea își are casă, masă și cimitir. Viața, și-a etalat în ochii lumii, cea mai imprevizibilă Scenă a ei. Uneori, și Tu, și EU, suntem actori de rol principal fără măcar să știm, cum alteori doar banali spectatori, rătăciți întâmplător într-un episod ce nu ne aparține. Câteodată destinul improvizează și mai încarcă decorul cu o ploaie în asfințit, o eclipsă de idei și de resurse, astfel încât off-urile să pară mai aspre și dorurile mai grele. La Final însă, fiecare alege să tragă cortina în felul său…

Alarma a sunat devreme, a deschis ochii și privind albul de var de pe tavan încercă să-și adune gândurile dispersate în cotloanele minții. Probabil trecuseră cinci minute, deoarece alarma sună din nou, iar ochii lui fixau același vis, EA. Aceeași melodie, devenită obsesie cânta și ca alarmă, și ca ton de apel pentru numărul ei. Refrenul acela îi măcina inima, dar totuși părea singura mângâiere a sufletului său obidit.

” M-am îndrăgostit dintr-o întâmplare, dar nu întâmplător te iubesc,
Nimic nu contează, rost nu are, dar contează că… te mai iubesc! ”

Opri melodia înainte de ultima măsură din refren, hotărât fără a ști de ce, să meargă și azi să o aștepte. Se pregăti în grabă, își strânse neglijent coama într-un coc dezordonat, luă ultimele două pachete de țigări, bricheta și ieși pe ușă. Renunță la ceai și la mic dejun, pentru că mintea îi tot dădea ghes să nu întârzie. De mai bine de două luni era prins în interiorul acestui misterios și ciudat joc, din care nu se putea desprinde. Și totul a început cu un vis…

Erau el, Gara de Nord și o zi de week-end, ca oricare alta.
Era cu puțin trecut de ora zece când își aprinse prima țigară pe peron, în spatele tabelei de afișaj pentru plecări și sosiri. Mai avea aproximativ o oră și jumătate până va ajunge primul tren în gară, așa că își puse căștile și se pierdu în păienjenișul de gânduri.
Fără să-și dea seama memorase versurile nostalgicei melodii și acum le murmura ritmic și apăsat, rezemat de-un stâlp. Nu băga de seamă că oamenii treceau pe lângă el, că unii îl observau, că alții zâmbeau, șoptea cuvintele ca și când ea ar fi fost în fața lui și l-ar fi ascultat. Toate acele cuvinte nu erau decât suferința unei inimi înfierbântate și răzvrătite. A evadat singură din închisoarea în care ai încercat să o afunzi, sperând că se va îneca în veninul rece al propriilor lacrimi. Te-ai înșelat amarnic când credeai că o vei uita și fără să știi ai descoperit că dragostea nu moare când vrei tu.

Refrenul parcă îți accentuează obsesiv nevoia de a fi lângă ea și ea lângă tine, pictând culori arămii în lumina ochilor tăi palid-căprui. Din când în când, găsești puterea de a-ți mâzgăli un zâmbet fals pe umbra chipului astfel simpla lui prezență acolo, să fie doar un mic eufemism la adresa vieții ce a luat-o de lângă tine.
Îți amintești prima întâlnire, primul sărut, au fost tot acolo, tot pe peron. Tu ca un prostovan, nici nu îndrăzneai să o privești, numai Dumnezeu știe ce lupte se dădeau în sufletul tău. Ea te-a luat de mână, te-a trezit și te-a sărutat. A fost poate cel mai teribil cutremur din viața ta de până atunci. Micuță, firavă, dar o femeie cu adevărat puternică, care cumva a rezistat multor intemperii, chiar și când barca tindea să se ducă la fund. Inevitabil, într-un târziu, s-a scufundat și iată-te aici, acum așteptând… Așteptând să se întoarcă.

De undeva, de pe stâlpii înalți ai Gării de Nord, o voce tot mai plictisită anunță mecanic sosirea trenului în gară. Ai vrea să te duci să îi iei o cafea dar te minți că nu mai este timp deși știi foarte bone că trenul… va pleca așa cum a sosit, Fără EA…
Îți mai aprinzi o țigară, ca mai pe urmă, să te pierzi absent în mulțimea de oameni ce șiroiește într-un șipot nestăvilit, fiecare grăbindu-se spre unde are drum. Tu însă ești Omul care așteaptă, singurul om din acea gară care nu vine, nu pleacă și care din vreme în vreme, își mai ridică ochii din profunzimea gândurilor și privește aproape tremurând emoția unei speranțe.

Zâmbești. Peronul e tot mai pustiu iar chipurile oamenilor ce se retrag din vagoanele trenului, îți sunt tot atât de străine precum nimeni le ești tu lor. Oftezi încercând să umpli golul ce ți-a cuprins întreg sufletul și cu aerul de a alunga o muscă invizibilă, scuturi genele și ștergi obrazul de cele câteva lacrimi ce ți-au scăpat. Poate nu a fost să fie nici azi… Ți-e dor de glasul ei, de râsetul ei cu accent… ți-e dor să-i spui pe nume, două silabe, două cuvinte și o sărutare. Îți amintești dragule, toți acei fluturi de care nu i-ai spus? Îți amintești de clipele în care simpla bătaie în ușă, te făcea să te simți mai mic decât un urs…
Poate că îți vine să plângi dar masca a încremenit acel zâmbet sub care se ascunde întreaga ta durere de OM. Acestea sunt momentele în care ți-ai dori să poți rupe Timpul, să-l legi de un scaun și să faci tot ce își dorește ea să fii… un OM.
Dincolo de toate astea, un singur gând mai aleargă sălbatic lipsit de jugul suferinței. O iubești cum soarele iubește pământul și cum luna iubește întunericul. O iubești… Și te întrebi dacă astăzi s-a gândit cineva să-i spună cât e de frumoasă…

     – Hei, Motto, ce faci?
Tigruța ronțăia indiferentă un rest de creion chimic, așezată pe lângă pieptul lui, fâlfâind din coadă și oferindu-i un ignor total. Se simți bulversat de întreaga situație. El era încă în pat, sub cearceafuri deși în mintea lui se derulase drama unei zile petrecute în așteptare. Își căută telefonul cu acea panică a omului ce nu conștientizează realitatea. Să fi fost oare, numai un vis? Mâța luă viteză, speriată de ieșirea în decor a marelui urs, ce se răsturnă din pat odată cu plapuma, aplecându-se pe lângă margine. Dând cu fundul de parchetul dur și… rece, descoperi și telefonul ”plimbat” prin praful de sub dulap de vitezomana casei.
     – Mooootttttoooo, vino aici!!! Acum!!!
Pe hol se auziră câteva bubuituri, semn că mâța mirosi pericolul și pentru a se ascunde, se băgase, cel mai probabil, pe sub pian, loc de siguranță maximă, unde știa că nu va fi prinsă. Ursul bosumflat, întinse mâna pe sub dulap să-și scoată telefonul, gândindu-se totodată că poate ar fi cazul ca aspiratorul să nu mai reprezinte doar element de decor. Era stins… După trei vorbe de duh și de sfeștanii, urmară câteva blesteme și… sunetul de mesaj.
     – Ce mama…

” Bună, sunt în trecere prin București. Ajung pe la 16.00. Dacă vrei putem să ne vedem…”

Cu drag, Mishuk…