Perfect, Străini

 

Perfect, Străini …
(ultima pagină din Povestea noastră)

 

… Un vânt tăios și rece mătură aleile părăsite, pe care Toamna le acoperise precoce în nuanțe închise, cenușii, și peste care un covor de frunze vechi își risipea odihna. Noaptea e de un clar curat, ce cufundă stelele strălucitoare peste creasta copacilor înalți, ca într-o hipnoză profundă, unde sclipirea micilor puncte argintii mă poartă în brațele unui leagăn al fanteziilor. Închid ochii, trag aer adânc în piept și încerc să îmi alung teama că te voi pierde din nou din toate gândurile. Numele tău apare din neant, ca mai apoi să dispară la fel cum a venit, precum o velă netedă smulsă de torentul unei furtuni, de pe catargul pe care fusese arborată. Ești Tu, mereu, aceeași TU, aceeași ochi arămii, aceleași buze subțiri, năsucul subțire și gropița lui pe partea dreaptă. Aș vrea să te strig dar buzele-mi sunt uscate și frică îmi e să tulbur halucinația liniștii ce îngropă împrejurul într-un întuneric profund. Și parcă aș vrea să-ți mai spun timid, că îmi este dor de tine, de glasul tău, de atingerea ta, Umbră fără Inimă.

 Parcul îmi seamănă mai pustiu azi decât îmi păruse ieri, iar frigul îmi frământă carnea brațelor dezgolite, într-un tremur continuu. E foarte târziu, și m-aș grăbi spre casă, dar ca de fiecare dată, nici acum pașii nu-mi dau ascultare. Același ritm melancolic, parcă mă țintuiește într-o armonie frenetică a amintirilor. Chipul tău creionat în linii subțiri, părul ce nu te ascultă niciodată și ochii mici ce deseori îmi păreau cu mult mai mari, își fac apariția asemeni unei năluci prin aburii ceții ce se ridică răsfirată deasupra lacului. Ești încă vie în mintea mea din care nu cred că am să te pierd prea curând. Și nici nu vreau! Zâmbesc acestui gând cu o satisfacție pe care nu reușesc să mi-o explic. Oare, azi, ți-a spus cineva cât ești de frumoasă? Oare azi, cineva s-a interesat de cum te simți, dacă ai nevoie de ceva? Cu siguranță, nu pot ști niciodată, mai ales acum când Timpul a rupt orice legătură picurând zile de liniște și nopți de lacrimi. Romantic, aș spune eu, iar tu mi-ai râde ca în zilele bune când eram copil și… prost. Și inima bate, bate, capul îmi vâjâie, și simt din nou acea amețeală ce-mi cade peste ochi asemeni țesăturii unei pânze de păianjen. Poate dacă…

Poate dacă mă așez pe o bancă și mai aprind o țigară îmi voi mai potoli din pulsul inimii ce tinde să gonească de fiecare dată când te întâlnesc prin gânduri. Poate dacă mă odihnesc un minut, vom putea din nou să mai glumim ca altădată, să schimbăm impresii, să-mi dai sfaturi, ca într-un final să-ți spun că-mi pare rău și că-mi doresc să mă ierți, a câta oară, nici eu nu mai știu. Zilele trecute am citit aiurea un articol în care spunea ceva de genul că femeia care iartă prea mult ajunge să nu mai iubească. Și ai dat like. La început am râs, apoi m-am întristat. Să fie oare adevărat, sunt eu un om imposibil, chiar atât de dificil încât să nu pot să te… În ochii tăi probabil că sunt, cât despre mine, nu știu ce să mai cred. Îmi număr pe degetele amorțite, speranțele ce trec dincolo de noaptea de azi revărsându-se odată cu primii zori de lumină. Cam târziu pentru toate, nu-i așa?

Năluca ta mă privește fix în ochi, încremenind o așteptare înfrigurată. Parcă așteaptă să spun ceva deși eu știu că Tu nu vrei să auzi nimic. Ce pot face altceva mai mult decât să îți Zâmbesc, dar îmi resimt zâmbetul doar ca pe o grimasă a ce ascunde nostalgii din alte timpuri. Te Iubesc dar ruperea ta a lăsat pe jumătate, un gol adânc în jumătatea mea din viața noastră. A lăsat doar partea aceea cu Te Iubesc… și numele tău.

Știi ce mă doare cu adevărat? În relația cu Tine, aveam un plan cu multe steluțe ce trebuia să te facă să te topești în căldura mea sufletească, singuratico!

Mă gândeam mereu că, atunci când ești tristă să te iau și să te strâng în brațe tare. Să te sărut pe nas, pe frunte, pe buze, indiferent, să te sărut până râzi, îmi zâmbești și îmi răspunzi cu o poantă hazlie, cu o tachinare în nota ta obișnuită. Îmi propusesem să nu te mai las să cazi pradă deznădejdii și amărăciunii. Dar atunci (și nici acum) nu te cunoșteam îndeajuns, și n-am știut că tu vei înțelege acest gest al meu ca pe unul nelalocul lui. Asta a fost… În mintea mea de copil prost gândeam că nu pot sta cu mâinile în buzunar privind la tine, la ochii tăi care doar din orgoliu nu lăcrimau. Încercam în felul meu să nu te las să te simți singură alături de mine. Cu toții avem zile proaste, avem nevoie de spațiu și uneori ne mai certăm dar noi am făcut dintr-un nimic, dezastru. Am măturat unul cu celălalt podelele unui loc pe care nu am reușit să-l facem al nostru. Vezi tu năluco, de ce zâmbetul meu, nu e zâmbet în fapt? Te iubesc și duc povara eșecului cu mine ca pe o ambiție personală care mă face să lupt, să cresc, să mă dezvolt. Câteva din cele pe care le-am promis le-am îndeplinit, îmi pare rău doar că nu ești de fel, să te bucuri alături de mine. Atât doar.  Atât doar că mi-ai oprit ceasul, și mi-ai luat tot Timpul din lume. Ce mai există din Noi? Zâmbești? Așa ziceam și eu… îți sunt doar un străin în prezent, o rămășiță a unui an ce l-ai numit pierdut. Îmi pare rău… iubito.

            E Timpul să mă ridic… Aburii îmi îmbracă suflul în lumina palidă a unui felinar rătăcit. Deschid ochii, îmi scutur brațele și pașii înghețați prind a-și urni mișcarea molcom spre casă. Mai am doar câteva minute… Am gândurile curate și mintea obosită. O nouă zi în care mă simt străin în viața mea. Un străin perfect acomodat pe o jumătate de gânduri. Și dacă tai a doua parte am numele întregii povești în culoarea ta preferată… Suntem doi. Perfect, Străini!

Cu drag, Mishuk