Și dacă Dragoste…

 

Și dacă Dragoste…

Eu n-am să sun, nu am să scriu, te voi păstra în taină,
într-un sertar al minții în care mi-am deschis o rană,
Ca pe-o scrisoare veche ce-o simt în piept sub haină,
Tu, Visul Dimineții, întâia-mi cea din urmă, Doamnă.

Zâmbești ferindu-ți chipul, rupând înlănțuirea,
uitând în șoapte numele din sărutări să-l ștergi,
Din mutele atingeri rămase în palme fericirea,
și Albastrul fără valuri… și multe stele reci…

Răpesc mici, vagi iluzii sub brațele-mi greoaie,
acel glas făr de tunet și trupul frag ca de zeiță,
Să-ți simt căldura sângelui și a inimii bătaie,
sub rotunjimea sânului, în sâmburi de dorință.

Mi te ridici ușor, alunecându-mi peste gânduri,
cu trupul curățat divin, de orice fel de Otrăvire,
Bărbia-ți peste umăr, întoarsă în câte alte rânduri,
mi-a frământat Odihna într-un soi de amorțire.

Albastrul viu din care lipsesc doar pescărușii,
se adâncește în focul ce-mi mistuie adâncul,
Te-aș prinde iar de mână să te sărut în pragul ușii,
dar buzele îmi tremură și-mi pierd întreg avântul.

Doar te privesc cu sete, Tăcerea, e în toate celelalte,
mă simți, cât sunt de sigur c-am să mă pierd în Vreme,
Și dintr-o îmbrățișare din Viață treci în Noapte,
lăsându-mi întunericul să-mi cadă peste gene.  

De unde vii, când ai să pleci, ce va rămâne în urmă,
doar gânduri, alte întrebări, scântei sau sentimente,
Numele Meu e astăzi rouă, mâine poate brumă,
o umbră fără chip, adresă și alte semnalmente.

Ți-am ascultat Cuvântul ieri, iar astăzi mi-a fost teamă,
să frâng în vis șirul de litere ce cad supuse-n formă,
Povestea noastră nu s-a scris cum nefiresc, o Dramă,
își joacă personajele dând Dragostei… o normă.

 

… Cu drag Mishuk