Viața ca o pradă…

 

Viața ca o pradă…

Azi nu mai vreau să scriu cuvinte și să mă adâncesc în metafore înșiruite în rânduri versificate, cu măsuri fixe și rimă la final… Azi vreau să scriu un altfel de poezie, în care să îmi măsor Timpul ce a rămas cu răspunsuri la neliniștile ce-mi tulbură odihna nopților târzii.

Și voi începe așa, direct…
Tu, Cetitorule, te-ai întrebat vreodată de ce din momentul în care te naști până în momentul în care te întorci în brațele naturii ce te-a zămislit, singurul tău obiectiv real este acela de a construi?
Unii construiesc drumuri, alții ziduri, dar cei mai mulți trăiesc din vise și speranțe. Speranța unui mâine mai bun ca azi. Împreună construim vieți, și ce e viața dacă nu o înșiruire de cărămizi pe care le așezăm mai cu răbdare, mai cu nervi, cu lacrimi și zâmbete, mereu înainte până la un punct. Da, acel punct despre care nu ne place nicicum să vorbim când în joc e propria persoană.
Am spus mai devreme că toți construim, dar ca să construim trebuie să ne alegem o cale. Și da, calea nu este întotdeauna cea corectă sau pe măsură ce o conștientizăm o alterăm cu multe schimbări mai bune sau mai rele.

Despre mine vreau să cred că sunt în primul rând un Om și apoi Bun, ca la final să rezulte un simplu om bun. Încerc, lupt și mă zbat să nu ridic ziduri, să nu rănesc și să nu dezamăgesc, să construiesc un drum drept și neted pe care pașii celor ce vor să mă însoțească să calce ușor fără riscul de a-și răni gleznele. Și totuși greșesc… Mai ales, greșesc…
Greșesc pentru că nu am toate răspunsurile, pentru că am frici, trăiesc cu teamă, ezit, și deseori răsfrâng asupra celor dragi toate energiile negative adunate asupra oamenilor fără vină. De fiecare dată culeg cenușa unui foc pe care nu reușesc să-l sting în timp util. Sunt neglijent și distrat cu sentimentele celor din jur și asta destramă tot păienjenișul de sentimente pe care mă chinui timp în timp să-l croiesc.

Am ales calea iubirii, să iubesc fără prejudecăți umane, fără limite și fără întrebări. Nu te întreb cine ești, ce ai făcut sau de unde vii. Din momentul în care ne-am întâlnit contează doar cine vei fi și dacă ești dispusă să pui umărul pe perete când zidul casei tremură astfel încât să rămână în picioare. Nu e ușor, dar nici imposibil, pentru că TU nu ești singură. E adevărat că uneori prăbușirea este inevitabilă și atunci unul din doi se stinge. Aduni ce mai e de adunat și îți construiești o altă cale înainte. Uneori oftezi inevitabil, pentru că sufletul uman e întrupat prin sentimente dar… cât poți să te legi de trecut?

O a doua dilemă apare în următoarele trei cuvinte: trecut, prezent, viitor.
Trecutul te-a format, prezentul arată cine ești, dar viitorul? Viitorul este o sumă de necunoscute.
Ieri ai apărut în viața mea și alături de tine am dat drumului meu o nouă direcție. Mi-ai arătat o cale pe care am primit-o și am început să așez cărămizile așa cum Tu dictai inimii mele. M-am împiedicat de multe ori, pe alocuri m-am rănit, dar m-am ridicat mereu și am mers înainte. Simțeam că ești alături de mine și bucuria pe care o numeam fericire îmi sporea puterile în ciuda vremii potrivnice. Ai luptat o vreme alături de mine ciobind în piatră pe alocuri, uneori cu unghiile, alteori cu dinții și câteodată cu inima. Și a Trecut. Tot ieri a bătut și vântul… dând naștere inevitabilului Azi.

Azi, Casa și Drumul sunt doar un morman de moloz… Te caut și te caut, dar nu te găsesc decât prin amintiri. Le adun, le strâng și Țip spre nicăieri. Urletul disperat ia forma unui Ecou surd, ce asemenea unui bumerang, nu face altceva decât să se întoarcă și să-mi lovească înapoi, sufletul. Cu lacrimi nu pot zidi la loc ce a fost iar brațele-mi sunt mult prea moi. Sunt prins în mijlocul vâltorii Trecutului trăind un Azi imposibil, imperfect.

Mâine pare să nu mai știe acel nume de care aș fi vrut să-mi leg destinul și asta mă sperie. Iubesc, și toată iubirea mea e concentrată într-un pumn de semințe pe care aveam de gând să-l semăn pentru tine. Nu mai am nici măcar o umbră după care să alerg, în speranța că dincolo de întunericul ei îți voi regăsi zâmbetul. Mâine de fapt înseamnă niciodată pentru că Tu ai găsit o altă cale și cu siguranță un alt drum.

E atât de obositor să fii om, să exiști, să-ți pese și să iubești. Și totuși, aș putea spune că nimic nu te extenuează fizic și psihic mai abitir ca simpla întrebare De Ce…?
De ce tu, de ce eu, de ce așa și nu altfel, de ce, de ce, de ce….

Prezentul mă arată viu, în putere, dar mă simt prins mecanic într-un corp din care vreau să ies. Mă simt oarecum vânat de neșansa de a-mi găsi drumul potrivit sau poate sunt pe drumul potrivit mie, acela de a merge înainte, singur. Răspunsul îl voi afla curând…

Și de acum ultima întrebare și poate cea mai grea…
Dacă viața e plină de alegeri, de ce nu ne putem alege viața?