Scrisoarea pe care nu ne-am scris-o niciodată…

 

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Poemul 5:

Scrisoarea pe care nu ne-am scris-o niciodată…

Nu ai de ce să-mi știi (nicicum!) aceste gânduri, le-am risipit în voalul unei ploi târzii,
Străină-mi ești de orice veșnicii în rânduri, sub praful stelelor ce scade în nebule pustii.
N-ai fost aici să-mi numeri pașii fără vină, ce-am adunat în tumultul iubirii fără fond,
Când sacrificiul inimii a prețuit mai mult de-o rimă, mi-ai sângerat cuvintele opac, în rond.

Poemul cere în alte feluri dare, sacrificii, să nască chip și trup în mintea unui ochi obtuz,
Cad slovele în nonsens, se pierd în joc de artificii, pe orizontul strâmt al unui univers confuz.
Ce lupte dau pe frontul alb din foaie, penițele ce unduiesc în litere, cerneluri învechite,
Când inima își poartă în suflet crudele războaie, cuvintele se frâng pe buze, nerostite.

Ce sprijin mai găsesc acum, sub tâmpla cătrănită, de gânduri de furtuni ce nasc rumori,
Când lacrima din ochi, pe gene, pare a fi pornită, tot mai rămâne o noapte albă până-n zori.
N-am cum să leg destinele ce-n sorți au fost ursite, pe prundul unui vis născut în timp, de dor,
Cum cele sfinte cer, amar, a fi afurisite, așa și masa noastră joacă tot mai scurtă de-un picior.

Zâmbesc atât de fals și rar în aste timpuri, străinul din oglindă pare a nu mă recunoaște,
Am ridicat în jurul meu atât de înalte ziduri, încât nici Primăvara în suflet nu-mi mai naște.
Închis-am porțile uitând să faur și o cheie, dând nopții doar fereastră spre un alt apus,
Cernindu-mi așteptarea în foc, făr’ de scânteie, în resemnarea unui punct pe care nu l-am pus.

Tic-tacul unui ceas ce rupe o margine a vremii în pieptul meu își caută adânc acea culoare,
Să smulgă dragostea din nou din gheara iernii, ce ți-a închis icoana prin nu știu ce sertare.
Aș vrea să-ți mângâi chipul cu cea dintâi privire, să-ți văd acele semne făr’ a le ști vreodată,
Să pot închide plicul – nici gând de împotrivire! – ultimei Scrisori, ce am scris-o niciodată.

Cu drag, Mishuk...