Diversitatea unui Poem Absurd

 

Aceleași rânduri, strâmt de albe, fără un strop de tâlc târziu,
Îmi freamătă în palme, mă arde, pustiul unui cer mieriu.
Zâmbind ca un nebun nevolnic, ce n-a învățat a împotrivi
Cuvântul unui om destoinic în litere. De n-aș mai fi…
Cum te-aș putea, pe veci… iubi?

Nu am nimic din tot nimicul ce leagănă în balans destinul,
Nu am cafeaua, nici ibricul, dar fierb în suflet tot veninul…
Aș bate în vânturi fără treabă, cu grabă, dorul, prin păduri,
Aș sărăci o fată în iarbă de toate cele trei călduri,
De toate relele… ce înduri.

Când peste ziuă naște Luna, șoptind perfid din ochi, povești,
Sub masca norilor furtuna dezlănțuie din fiere ura și întunecă tot ce iubești.
Nu-ți joc cum ciripește zarea, nu-ți cânt ca melcul veșnic surd,
Când gândul meu scrutează marea, Pirat mă simt! Pe val zburând,
Mereu timid cu tine… în rând.

De unde, când și pentru cine mi-ai pus corabia pe val,
Cu cala plină de suspine nici focul nu-mi mai lasă jar.
Cu velatura zdrențuită, cu steagul negru întors pe dos,
În neființa-mi osândită m-agăț de Cruce înspre Hristos,
Să-mi aflu liniștea… și-un rost…

Credința mea întunecată nu cată varul din lumină,
Nici sufletul fără de pată, nici vreo icoană ce suspină,
Când inima mi-e mănăstire pe-un vârf de stâncă-n largul mării,
Cea de pe urmă amintire pe care-n ciur o dai uitării,
Se pierde-n valul resemnării…

Sunt obosit dar scriu cuvinte pe limbi necunoscute mie,
O parte vin ca să alinte, o parte dor… sau cine știe?
Nu fac deranj, nu bat la ușă, sunt doar înșiruite-n rând,
Din harul Tău, ca o mănușă, îmbracă fiecare gând,
Să poți uita… din când în când.