Străină, Șoaptelor din Plic…

 

N-a mai sunat demult Poștașul iar așteptarea s-a învechit,
Luminile prin tot orașul, se sting. Pesemne, ai adormit.
Pereții albi animă umbre, Iar Umbrele te animă trist,
Singurătatea mi te ascunde, pe valsul unui dor cubist.

Un fir de lacrimi din nimic îți curăță întreaga soartă,
Ți-e fruntea plină de nisip, clepsidra vieții zace spartă,
Te rupe Timpul făr de milă din visul nopților târzii,
Și te adun filă cu filă să îmi trezești melancolii.

Vântul vuiește fără teamă, gonind tăcerile din rând,
Îmi suflă notele din gamă și versul ce-l aveam în gând,
Îmi fură cerul fără stele, când intim, lunii povesteam,
Cum orizontul vieții mele, se răsfiră într-un ochi de geam.

Atât de mic ți-e universul, cât să-l cuprinzi într-un clondir,
Eu mângâi peste strune versul, Tu-mi vii în suflet musafir.
Mi te ascunzi printre cuvinte, fumându-mi șoaptele din plic,
Străin de toate cele sfinte, din rugăciuni mi te ridic.

Mi-ai stins din suflet lumânarea, dar focul arde făr de jar,
Pe tâmple îmi stă doar supărarea acelui dor parșiv, vulgar.
Cerneluri arse în non-culoare cern pe întunericul senin,
Doi ochi ca zațul. Șoaptei tale, primit am fost, mereu, străin.

Închei sertarul multor vise, ferit de ochii ce-ți sclipesc,
Dau punct poveștilor nescrise în lipsa unui ”te iubesc…!”
Las ca pe-un hol, pustiu de gânduri, amarul unui haos șic,
Să îmi zâmbești Tu, dintre rânduri, Străină, Șoaptelor din Plic.