Scrisoare către o Lady…

 

Cumva ai scuturat din praful tern ce îmi îmbracă tocul strâmb, din pragul ușii,
Ai ocupat, fără măcar să vrei să știi, un loc de vis în piesa în care joacă numai urșii,
Strângând din țesătura pânzelor ce-mi atârnau albastru, zgâriat, un colț de suflet,
Același veșnic menuet, pe scena șubredă a unui teatru fals, la care încă cuget.

Fără regii, decoruri, fără suspansul unei aventuri de aprigă dorință în miez de noapte,
Ți-ai așezat cuminte tâmpla în trupul meu, iar zâmbetul ți-a mers mult mai departe,
Fentându-mi tremurul astmatic, al unui fumător famat sub viciul potolit de sine,
Te-ai cuibărit flămândă de trăirile umane ale unei simple și banale îmbrățișări subtile.

Te-am rupt din paginile albe în care un rus picta în alte timpuri drame tot mai conjugale,
Și mi-ai adus în poarta inimii bagajul unei alte lumi divine, frânturi și entități spirituale,
Un Univers păgân, plin de emoții, prin care mi-ai corupt nevrotic, avidul de singurătate,
Străin îmi este chipul din oglindă, ce fără umbră își caută înfometat o jumătate.

M-ai rupt din glodul mocirlos sub care lutul pentru plămădeală nu-și găsea uscare,
Dându-mi noblețe și un sens sub cerul înțesat de nori, când glasul tău a colorat un soare,
M-am ridicat cu ochii vii ce fremătau intens ecoul unui murmur aprig de dorință,
Și poate pentru întâia oară între oameni, mi-am regăsit, speriat, nevoia de credință.

N-am reușit să mă încălzesc la focul ce în ochi îți scapără în văpăi, scântei învolburate,
N-am reușit nici să citesc coperta vieții tale, ce în liniște e un ocean de ape zbuciumate,
M-am otrăvit cu setea de a-mi dori mai mult, să te pătrund adânc, privindu-te în suflet,
Mușcând vrăjit veninul, în loc te ascult  am mers visând, și te-am pierdut…
                                                                                           Tu, cel mai drag și cel din urmă zâmbet…