Scrisoare către o Cititoare

 

Se îneacă Luna într-un val sublim de întuneric,
lăsându-și înserarea sângerândă, grabnic peste zi,
Și căutarea mea sfârșește murmurând în vers poetic,
pe lângă felinaru-ți unei alte, străine, poezii.
Atât mi-e voie dat, să-ți scriu cuvinte înșiruite,
pe albul infinit, în nudul unei foi veline,
Pe care toate gândurile zac, cu grijă înlănțuite,
sub gerul unei ierni ce a înghețat orice suspine.

A mai trecut o zi fără să-ți știu măcar un nume,
iar noaptea nu-mi aduce încă, vrednic un răspuns,
Privesc nemărginit același colț, ferit de lume,
în care steaua unui Noi, lumina și-a ascuns.
Străini lângă fereastră însămânțăm frânturi de gânduri,
le scufundăm apoi în fumul aspru de țigară,
Și ne-întrebăm oftând de unde vin aceste rânduri,
și dacă suntem noi, doar halte, în calea unui tren de seară.

Singură, ți-e teamă să-ți deschizi prea larg fereastra,
să nu te-nghită umbrele în tăceri de dor nebun,
Să îți inunde sufletul și mai pe urmă, toată casa,
cu o dragoste târzie, să-ți facă viața scrum.
Cine-mi ești Tu, scrisoare fără nume, fără timbru,
fără petale îți oferi sublim poziția de muză,
Ispita unui zbucium ce îmi grăbește parcă Timpul,
și-mi soarbe Șoapta nerostită aprig, de pe buză.

Cine ești Tu, Străino, sălbatecă ființă,
ce te înfrupți din liniștea unui nebun nocturn,
Și arzi avid în mine un gând de neputință,
răspunsurilor tale să le deschid un drum. 
Scrisoarea mea sfârși-va sub a Ta privire,
fără să îți văd ochii cu care-mi vei citi,
Banalul din cuvinte și teama din simțire,
tremurul Speranței că poate vei zâmbi.