Misery… (gânduri de furtună)

 

Se așterne încă o Noapte Albă peste vreme,
cu umbre lungi și răsfirate în asfințit,
Și visele uitate zac stinse între perne,
pe valsul melancolic al unui vânt șoptit…
Un ceai mă răscolește cu iz de flori de toamnă,
cotorul unor gânduri cuminți dar prea târzii
Pierd somnul risipit nevoilor de dramă,
în spectrul necuprins al unei insomnii.                                             

Mi-ai adunat cerneala într-o veche călimară,
lăsându-mi înainte, albul trist și gol,
Și tâmpla sprijinită veșnic, într-o doară,
îmi frânge gândul aprig, obidit de dor.
Mi-ai stins lumina, știu… Palid în odaie,
lipsit de orice umbră în întuneric sunt străin,
Curajul meu e stângăcia omului de paie,
pe care ochii tăi îmi pare, l-au uitat senin.

Cad frunze de răbdare, între noi cuvinte,
penița parcă zgârie în albul nefiresc,
Și dau cu călimara în toate cele sfinte,
între două vorbe din ochi să te întâlnesc.
Mi te ferești pesemne, în tonuri și nuanțe,
preferi poate creionul, cernelurilor vii,
Dar gândurile sumbre fac multe alianțe,
și rup seninătatea cu care vrei să-mi scrii.

Ascult lângă fereastră cum cerul adânc coboară,
lipsind de-orice lumină seninul absolut,
Iar vântul dintr-un vuiet, rage ca o fiară,
ca un cuțit în suflet mă smulge din trecut.
O ploaie rea, flămândă, țesută în perdele,
dă nopții o magie, un farmec grav și crud,
Din când în când din nouri, pe cerul fără stele,
zvâcnește ca o lamă un fulger galben surd…

 

bedalone

Certuri Din Dragoste…

 

N-ai cum să mă rănești și doare, când orice nor pe cer apasă,
Iubirea noastră, îngrozitoare, te-a copleșit pe lângă casă.
Și ne-am certat, fără cuvinte, scântei în ochi, gânduri pierdute,
Ne-am furișat priviri succinte, orgolii fără aripi frânte.

N-ai cum să mă rănești, doar știi… în suflet mi te port icoană,
Chiar dacă-n ochi, ard lacrimi vii, melancolii târzii de toamnă,
Dau ploilor ce vin și trec, emoții reci sub glas fierbinte…
Tăcerea în care EU te cert, aș vrea cumva să te-alinte.

N-ai cum să mă rănești dând glas păcatelor ce se adună,
Și-ai adunat, ceas după ceas, singurătăți sub clar de lună,
Când somnul fuge de sub gene cu gânduri terne și pustii,
Căzut-ai pradă între perne, întunecatei insomnii.

N-ai cum să mă rănești când vrei, doar fiindcă poți simți durere,
Și-alergi în lacrimi pe sub tei, prin ploaie, vânt, o mângâiere,
N-ai să găsești în grija nopții scânteie de lumină caldă,
Când Undeva, decis-au sorții, o flacără te vrea, să ardă.

N-ai cum să mă rănești, ți-e teamă, închizi tăcerea între rânduri,
Și dai cuvântului o geană, să mi se așeze între gânduri.
Îmi știi oftatul plin de dor și zâmbetul plin de iubire…
Hai Noapte Bună, Somn Ușor… e timp să ne certăm și mâine!

 

cqnnam6usaejukd

(A câta) Despărțire…

 

N-a mai rămas nimic acum! Nici praf, nici fum, foc sau cenușă…
În calea mea, un singur drum, în spate, am închis o ușă.
Îmi numeri pașii fără a ști, te-ascunzi, ferită între perdele,
Simt Ochii tăi tăcuți dar vii, cum scutură în lacrimi, stele.

Orgoliul tău lovește-în valuri, ca o furtună țărmul mării,
Ai aruncat atâtea zaruri mizând pe semnul întrebării,
Fără a ști că într-o secundă clepsidra va suci destinul,
Din armonia ta fecundă, perfect rămase doar veninul.

Știu, te iubesc! Mi-e greu când știu, dar plec spre alte zări străine,
Când lângă tine sunt pustiu, sunt pustnic nopților senine.
Ți-am înșirat cuvinte surde, dor otrăvit mereu în gânduri,
Cu inima-ți cerșeam secunde s-așez cernelurile în rânduri.

Îți tremuram uitat de friguri, cu mâna rătăcită în strune,
Pe chip se adunau în riduri acorduri fără glas sau nume,
Rugina îmi sângera pe dește, armonic arămiu minor,
Singurătatea, ca un clește, a sugrumat ACEL amor.

Plec dinspre tine, făr de icoane, doar un sertar fără zăvor,
Ale cărui simple balamale poartă un scârțâit frivol.
Două penițe o călimară, și gânduri poate de nebun,
Ne-am despărțit, a câta oară? Singurătate, Ceau… Te sun!

 

%d0%bc%d1%80%d0%b0%d1%87%d0%bd%d1%8b%d0%b5-%d0%ba%d0%b0%d1%80%d1%82%d0%b8%d0%bd%d0%ba%d0%b8-%d0%ba%d1%80%d0%b0%d1%81%d0%b8%d0%b2%d1%8b%d0%b5-%d0%ba%d0%b0%d1%80%d1%82%d0%b8%d0%bd%d0%ba%d0%b8-2606369

Toamnă, e sufletul meu…

 

O cană de ceai aburește geamul ferestrei ce mă desparte de nebunia aprig dezlănțuită a furtunii ce-mi răcorește singurătatea. După atâtea zile de arșiță mistuitoare, pe masă, în balcon, o țigară uitată încă mai fumegă în nuanțe alburii pe marginea scrumierei. O carte galbenă, deschisă la o pagină oarecare, stă inertă așteptând cuminte o pauză în amintiri. Agatha Christie cu al ei Hercule Poirot, au tras semnalul de alarmă, al Orientului Expres punând frână unui tren legănat în suspans. E dimineață, dar dimineața asta are nervi și furii, tunete și fulgere și gânduri aglomerate într-o neliniște pe care sufletul nu mai știe cum să o împace…
            Zâmbesc pentru că și astăzi, deși vorbim atât de rar, ai reușit să mă surprinzi, să mă uimești, să mă trezești din nepăsarea mea cotidiană cu care îmi irosesc zilele, nopțile, anii și viața și iată cum îmi oferi o umbră de gândire și melancolie. Mesajul tău în puține cuvinte mi-a dat fiorul acela pe care câteodată îl numim  picături de fericire…
” Ce vezi tu în toamnă? ”
m-ai întrebat, iar eu întâi am râs, zicându-mi că tu, Copilă naivă n-ai de unde ști că Toamna, e  veșnică în sufletul meu. Apoi râsul s-a preschimbat în zâmbet, iar mai curând gândurile s-au transformat într-o neliniște apăsătoare în care amintirile se derulau precum un film nostalgic…

Toamna, e acea femeie cu suflet blând și cu atingere mângâietoare, o mamă al cărei chip nu îmbătrânește niciodată chiar dacă mai adună câte un rid sau cearcăne în nopțile lungi în care luna stă departe iar stelele sunt doar niște licurici rătăciți în tot înaltul.
Toamna, e acea femeie cu pas ușor, cu gleznă subțire, pe genunchii căreia îți odihnești visele, Toamna, e acea femeie după care nu întorci capul, pentru că o dată privit, chipul ei îți va rămâne întipărit pe viață în suflet.
Toamna, e acea femeie cu părul des, înțesat în arămiul frunzelor pierdute, cu buze roșii, coapte, care chiar și prinse într-un zâmbet șters, nu-i știrbesc nicicum din splendoare, frumusețe și prestanță.
Toamna, e acea femeie cu bust robust din care toate cele vii și-au tras seva, cu rochie lungă, neagră, învelită într-o mantie brună de postav a cărei amintire n-ai cum să nu o regreți.
Toamna, e acea femeie ce întotdeauna te va întâmpina și te va părăsi în lacrimi…
Toamna, e acea femeie pe care aș iubi-o necondiționat în întregul ei, dar care totuși e ruptă în bucăți, și câte o bucățică zace în fiecare dintre voi, fiicele ei…
Toamnă, ești tu odată intrată în viața mea…

           Închid cartea zîmbind… Țigara-mi fumegă între degete iar ceaiul s-a răcit… Teiul din fața balconului împunge coastele vântului iar vântul șuieră în colțuri…  Un gând îmi cutrmeură trupul… ” Copilă dragă, dacă ai ști… ”

08ec8a9fa8b991309c80d6f83b5dffad

Poeme Necenzurate (4)

 

Scrisoare către o necunoscută

O ploaie albă, rece, scutură văzduhul și Soarele ferit se închide în cei mai negri nori,
Atâtea frunze galbene în valuri își dau duhul, îmbrățișând aleea în tomnatice culori.
Simt vântul cum aleargă pustiul fără nume, și umbrele gonite de orbul felinar,
Ascund lipsa de viață în parcul fără lume, în care îndrăgostiții nu-și mai au hotar.

Străbat aleea udă spre banca ce m-așteptă, sub salcia ce-și plânge amarul fără soț,
Pe malul unui lac, ce ape nu mai poartă, ți-ai furișat năluca asemeni unui hoț.
M-așez ferit de ploaie și deschid o carte, în însemnări trecute sper să te regăsesc,
Să dau un nume Umbrei ce rătăcind în noapte, a scrijelit în suflet un simplu te iubesc.

Pe cer nu-i loc de stele, se naște o furtună, trăsnind cu tumult mândru întregul orizont,
Pe tâmpla mea căruntă norii se adună, iar inima albastră susține loc de front.
Te-am întâlnit o dată, o singură privire, și te-ai vândut tăcerii și negurii în abis,
Ai prins adânc sămânța, printr-o despărțire, și totul ca o șoaptă desprinsă dintr-un vis.

Mi-aduc aminte ochii, înnobilau privirea, ca două perle negre ce-n noapte strălucesc,
Dintr-o clipire scurtă lăsai doar amintirea și liniștea în suflet n-o mai regăsesc.
O ploaie aspră, rece, rupe în jur tăcerea și Cerul se frământă sub vuietul nebun,
Cerneala se împrăștie amorțind căderea pe foaia fără capăt și început de drum.

Îmi legăn nerăbdarea în foaierul lugubru, privesc melancolia unui pustiu abstract,
Furtuna-și domolește pe praguri simfonia și liniștea încheie cel din urmă act.
Te aștept pe bancă, sorbind dintr-o țigară, al cărei fum jonglează în ritmuri arăbești,
Mă vei găsi aici în fiecare seară, Străina mea pierdută în fantasmatice povești…

 

surrealart_48

Poeme Necenzurate (3)

 

Lucifer

 

Desigur,
aș putea să spun că ești doar una, din cele multe… foarte, multe,
Un chip oval, ochi mari și negri, obișnuită să m-asculte,
Dar nu! N-ai fost nicicând, nicicum, la fel ca ele, ca toate celelalte,
Obraznică în gânduri, mult prea cuminte în șoapte.

Îmi amintesc cum pe o stâncă, te răzvrăteai îmbrățișării, furtunilor pe mare,
Iar ochii tăi străfulgerau fărmând tăria ploilor de dor, fără hotare,
Nisipul îngropa secrete în valuri înspumate, groaznic-furibunde,
Loc nu aveam, nici suflet, pentru oceanul înecat în lacrimi surde.

Durerea n-avea ceas de pătimire în miezul nopților fierbinți de vară,
Un joc amestecat cu dragoste de sânge și picături de ceară,
Când îți simțeam febrilă mușcătura și setea aprigă de carne,
Simțeam cum Universul nud, deschis mi se frământă-n palme.

Eu, faur fără Umbră, făcui din tine templu, din șold închinăciune.
Îngenunchez zeiței ce-n ochi poartă dorință, în glas nu poartă nume,
Cu inima deschisă spre mărul cunoașterii divine și aprig în păcate,
Ofrandă mă dau ție ca soț, să-mi fii soție, în cea din urmă noapte.

 

1160180

Poeme Necenzurate (2)

Jind

Se lasă înserarea dând umbrelor suflare,
Singurătatea împarte străinilor povești,
Iar vântul răscolește frunzele în cărare,
Și gândul mi te-aduce așa cum nu mai ești.

Trecut-au ani degeaba, fără să știu de tine,
Închis în întuneric, robit de-al tău fior,
În valuri de cerneală, peste foi veline,
Am îmbrăcat albastru, sfâșietorul dor.

Îmi aduc aminte cum poate prea târziu,
Sub lacăt am pus anii obrăzniciei tale,
Pierdut în decădere cum am ajuns să-ți fiu,
Eclipsă în Întuneric, un Nume Oarecare.

Un jilț aproape putred îmi leagănă tăcerea,
O pipă veche, roasă, mă învăluie în fum,
Și îmi aduc aminte cum toată mângâierea,
Stă într-un sac la ușă, căutând stăpân.

Îmi amintesc desigur, zâmbind plecai departe,
Îți potriveam cafeaua, pe atunci, cu zahăr brun,
Cu două lingurițe și un strop timid de lapte…
Tu doar lăsai în urmă, tăcerii, un nebun…

Setea mea de tine se umple de cuvinte,
A căror șoapte surde acum nu își au rost,
Lângă o fereastră mă mistuie fierbinte,
Tăcerea acelor clipe în care am fost un prost.

Privesc în miezul nopții, printre felinare,
Ferit după perdele, cu lacrimi în cafea,
Povestea unui suflet, fără căutare,
Iubiri necenzurate și năluca ta.

dark-surreal-art30

Poeme Necenzurate (1)

Cuvinte înlănțuite…

Ai adormit lăsând tăcerii oglinda întunecimii goale,
Un scaun șchiop și o măsuță, și în fereastră, o lumânare.
Ai adormit luând cu tine, frântura unui murmur surd,
Și tremurul ce-mi poartă mâna spre patosul adânc și crud…

Șoptit visezi Litere mute, în aspra Limbă a Uitării,
Lumina pare să te-asculte în dansul turc al lumânării,
Grăbindu-mă  să aștern cuvinte în ochii reci pe-un chip de ceară,
Voi fi din nou cel care minte, vei fi din nou cea care zbiară.

Îmi ceri culori pe albul vieții, în rânduri scrise ordonat,
Dar primul ceas al dimineții, revarsă doar un vers blurat,
Penița zgârie cuvântul, nasc profunzimi, cad în non-sens,
Când șoaptele se duc cu vântul dând inimii un puls intens.

N-ai cum să-mi suferi neființa, nici negrul umbrei din perete,
Oftându-mi singură penița, îngroapă versuri în regrete,
Îneacă murmurul din vise în ton albastru de cerneală,
Și toate cele ce-Ți sunt scrise te înlănțuie în mahmureală.

Nu scriu în Roșu, n-am slove-n Verde, nici Fericiri nu știu a scrie,
În umbra nopții ce se pierde, nu ți-am ascuns vreo poezie…
Ți-am adunat șir de cuvinte, împerecheate între rânduri,
Cele mai multe vor să alinte, cele puține cad pe gânduri…

Împărtășim aceleași doruri, dar din priviri le diferim,
Tu Tot, din ochi, eu dintre nouri, uitarăm să ne mai iubim.
Păstrăm doar albul din hârtie, ne aruncăm cuvinte mute,
Fără amor în poezie și fără inimi să le cânte.

Pe masă fumegă o țigară, pe scaun rabdă un trup greoi,
În iz albastru de cerneală, cuvintele stau între noi.
Ai adormit luându-mi visul, lăsându-mi Noaptea fără Lună,
Tăcerea Stelelor și scrisul… Eu, contemplație nocturnă…

surreal-photos

Străinul…

Nu mă certa, iubire!
Nicicum, n-am să-ți ajung în timp,
s-astâmpăr mreaja somnului ce-ți zbate pe sub gene,
Iar ochii tăi, în amăgire, ca două perle negre,
se sting cu vise, în tremurul ce cade peste perne.
Ai să-mi adormi și azi cu buzele uscate,
fără să-mi simți sărutul ce-ți cade peste pleoape…
Sunt un Străin, un El fără de Chip, ce animă-n șoapte,
fărâma de lumină a Stelelor în Noapte.

M-ai smuls cu teamă din rândurile unui basm fără cuprins,
Între toate acele cărți, lipsit de căutare,
Mi-ai curățit coperta aspră, lipsită de culoare,
cu o mângâiere blândă sub podul palmei tale…
Și ai zâmbit senină… tu, cerului, o floare…

Ți-e sufletul de dare, pentru o poveste-n viață,
Când Cel Străin călare, cu inima de gheață,
Se va topi în odihnă scurt, pentru o îmbrățișare,
Și buzele sărate vor smulge o sărutare.
Cu toate acele vise, și-n toate acele vânturi,
ce îmbrățișau iubirea, m-ai zămislit în Gânduri.

Sunt un Străin, un Nimeni,
Acel a cărui Umbră nicicând n-o ai spre cunoștință,
Un vânător de suflete în durere, a căror suferință,
dau Existenței mele o altă conștiință…
Mă leagă fără frânghii tot mai intens de tine,
Azi sunt al Tău, desigur, dar numai până mâine.
Din paginile albe, când scrisă-ți fu chemarea,
sub literă săpată, în valuri am rupt marea,
Povestea te cuprinde să nu îți fie teamă
Te-ai așezat în rânduri, topind firul, dai seamă,
să îți inspir suflarea și viața totodată…
Bine-ai venit, ia cheia, și dă-mi ultima șoaptă…

0fd44c757bca99db50aa385a730a4de9

Noapte bună…

 

Se lasă grabnic înserarea sub gheara umbrelor târzii,
Ce sânge viu îmbracă zarea, în cenușa ochilor pustii.
De pe catargul unui vis, când Soarele scade în odihnă,
Cu sufletul sărac, proscris, singurătăți adun în tihnă.

Mi-e părul nins, sprânceana arsă și barba sură peste chip,
Simt friguri înghețate în Casă, simt Orologiul hârșiind
Îmi tremură prin mâna pana, cînd versul fără împerechere,
Se pierde în tâlc, un iz de dramă, sfârșește fără mângâiere.

În pragul nopții absolute, nasc stele mii. Sub Luna plină,
nici greierii n-au glas să cânte abominabil în surdină…
Tăcerea își murmură avântul, încremenind camera goală,
Perdelele se alintă în vântul ce-și pierde calmul către seară.

Simt cum mă strâng, mă strâng pereții, și-mi lasă trupul fără vlagă,
Simt firul tot mai scurt al vieții și a luminii umbră dragă.
Din jilțul meu dinspre fereastră, din pipa arsă fără scrum,
Din existența mea sihastră mi-a mai rămas un ultim fum…

Un freamăt strânge în cădere, tăcerea unei inimi surde,
Un scâncet fără de putere, din întuneric vrea s-abunde
Din Orizont, pe lângă coastă, în valuri plânge un Ecou…
Stins, felinarul din fereastră, închide ultimul Tablou.

Whiskey-and-Cigar-wide-i