Secretul Căsuței din Pădurea Întunecată

 

Ușa se deschise, și din hol, cu pași mici, îmbrobodită fără pereche, se ivi o nălucă veche și apăsată, cu un braț proaspăt de vreascuri ude.
– Astea încă nu sunt bune… Să le pun acilișea, lângă foc să se mai zvânte. Șona…?! Unde altarul mă-tii te-ai ascuns, hoțomano???
… Doar focul răspunse molcom din gura sobei, trosnind un ultim vreasc îngropat în cenușă. Pe semne, curând se va stinge, luând cu el micile pâlcuiri de căldură ce abia răzbeau să alunge gerul crud și nemilos. Iarna abia a îmbrățișat tărâmul Poveștilor, că a și încremenit întreaga foială a Pădurii Întunecate. Sub Luna imensă, porțile se închid pentru totdeauna în calea străinilor, acoperite fiind în valuri de negură.
De sub hornul godinului doi ochi mari și verzi sticlesc în întuneric, urmărind atent întreaga mișcare. Au trecut Ani de când viața Ei se rezuma doar în gesturile blânde ale Bătrânului.
– Vino aici nesuferito, nu vezi că iarna ne pândește din fereastră? Vino aici, Șona!
Dintr-un salt, mâța cea neagră-cărunțită i se așeză pe genunchi, mieunând un miorlăit apatic.
– Hai babo, nu mai fi așa leneșă. Avem vin, tutun și pește. Trecem împreună și peste înfrigurarea asta, cum am mai trecut și-n alte dăți, nu-ți fie teamă…
Palma aspră mângâia rar și cu blândețe trupul plăpând ce începu a toarce asemeni unui motor, în surdină.
Pe unul din pereții puțin înalți ai odăiței, o candelă abia de reușește să răspundă întunericului cu o sărăcie plăpândă de lumină. Jocul stihurilor, arunca în neant dănțuirea frântă și dezolantă a umbrelor. Liniștea tușea din toate scobiturile un sentiment de supusă teamă sufletească.
Bătrânul își trase măsuța și scaunul șchiop de un picior, mai aproape de gura focului furând astfel o scânteie de lumină în plus. Murmura un cântec vechi, din a cărui linie își mai amintea doar câteva note. Câteva rânduri stau înscrise ordonat pe golul din albul hârtiei, așteptând doar clipa în care condeiul va începe să zgârie în albastru, litere noi, curate, în cuvinte surde.
Barba sură, ascunde sub cenușiul încrețit, un chip ce a uitat cu mult mai mult să mai zâmbească, dar lumina ochilor e blândă ca și mângâierea gândurilor de sub peniță.
Cu o smucitură greoaie, scutură în flăcări resturile din capul de os al unei vechi lulele și înlocui tutunul cu un amestec proaspăt de ierburi crud-aromate. O lovitură scurtă de amnar și scânteia aprinse primul val de fum din care trase adânc. Tuși gros și repede, iar amețeala îl gâdilă pe tâmple încețoșându-i privirea. Cu gravitatea unui gest ce poartă semnele Tăcerii, vărsă ultimul sfert de vin peste gura ciobită a paharului. Îl ridică, flămând de cunoaștere, spre lumina focului privind prin limpezimea lui, tâlcul ultimei povești…

… Șona învârtea de zor la mămăligă. Știa că va ajunge curând, și toată puterea lui asudată pe coada toporului va cere de mâncare. Îi era atât de drag omul acela zvelt, cu părul lung, ca de cărbune, ochi aprigi și barbă aspră. L-a cunoscut pe când era numai o copilă de șaisprezece ani, și i-a spus DA fără să clipească. L-a urmat fără preget în inima pădurii, fiindu-i mereu alături, iar viața lor părea o primăvară plină de soare și senin. Sub ochii lui de șoim se ascundea o blândețe nemărginită ce nu o lăsa niciodată să ostenească fără să-i răsplătească munca înzecit.
La început se iubeau mult, dar iubirea lor nu era roditoare și resimțea amărăciunea ca pe o otravă ce-i apăsa sufletul. Ieșirile lui tot mai lungi în umbra Pădurii Întunecate , îi păreau un fel de depărtare ce cădea asupra micimii ei ca un blestem. Cuprindea în toată carnea fiorul și dorința de a fi Mamă, dar pântecele îi era potrivnic.
Veninul din suflet o făcea să se simtă tot mai vinovată și curând, lumina ochilor ei verzi se întunecă într-un verde iernatic, uscat. Fără cuvinte inima ei se închise în Tăcere. Îngrijea de grădină și de cele câteva dobitoace de pe lângă casă iar în restul singurătății ei, plângea sub Gutuiul Uscat din spatele casei. Se înconjură de pisici care de care mai întunecate și cu ochi diavolești. Ținea la aceste ființe mai mult ca o mamă și le adoptă sufletește ca pe proprii copii.

Într-o dimineață, pe când se îndrepta spre locul ei de tihnă cu ulcica de lapte proaspăt pentru puii ei, se împiedică și căzu într-un somn adânc. Se făcea că în vis, Fantasma Regelui Întunericului o răpi, luând-o în zbor pe calul lui înaripat cu patru perechi de aripi. Nu îi fu teamă, mai mult decât atât se simțea vrăjită de parfumul, farmecul și frumusețea tânărului Rege ce domnea peste Imperiul Nopții. Atenția lui o flata, și cu roșeață în obraji se lăsă învârtită în pași de vals prin imensa sală a palatului din Noapte. Se simțea Regină, frumoasă și puternică. Părul ei se ondula pe spate într-un Roșu-Apus, ochii aveau sclipirea smaraldului și buzele însetară sub focul pasiunii. Dorea acel trup de zeu pentru ea, pentru totdeauna.
Sărutări pătimașe, mângâieri febrile, sânge sub unghii și dureri carnale înflăcărară cele două suflete într-o explozie de culori…
– Peste nouă luni, voi veni să-mi iau fiul… Acum trezește-te!
Prin păienjenișul ochilor, întrezări chipul speriat al soțului ei. Nici un semn de încruntare, nici un nor pe chipul lui. Se mai liniști, spunându-și că a fost doar un vis.
– Șona, ce faci aici? Te simți bine?
– Mateiu… cred că am adormit.
O ridică în brațe și o purtă spre pat. Își încolăci brațele în jurul grumazului, încercând astfel să-și ferească ochii înlăcrimați. L-a înșelat în vis și totuși nu resimțea vina.
– Cred că am leșinat, iartă-mă iubire.
– Fii fără grijă, vom fi bine.
Timpul a trecut, iar pântecele ei prinse a rotunji spre fericirea celor doi. Șona redeveni acel vis frumos cu cosițe de mărgean, cu ochi vii, copilăroasă și iubitoare. Soarele era mereu pe cer, iar primăvara iubea pământul cu mângâieri pline de viață. Visul se pierdu în uitare iar soția iubitoare se pregătea pentru întâia oară să devină mamă. Pisicile erau pretutindeni în jurul ei, însoțind-o cu miorlăielile lor cerșetoare de mângâieri.
Mateiu însă își schimbă meșteșugul și începu să se îndeletnicească cu mânuirea armelor. Zilele îi construiau trupul pe linii sublime iar forța și îndemânarea sporeau. Tirul cu arc, aruncarea suliței și mânuirea paloșului își descopereau secretele sub mânuirea voinicului. Șona îl privea amuzată, fără să întrebe sau să se întrebe de ce? Această schimbare bruscă de atitudine.
– Mateiu, mâine te va chema Regele nostru la curte să te ducă la oaste.
– Să mă cheme și să mă deie oștirii, dar numai după ce-mi vine sorocul.
– Ce soroc, nebunul meu, haide vino să te pup.
Îl alinta și îl răsfăța cu sărutări și pupături și apoi îl lăsa în legea lui văzându-și de ale sale.

… Mămăliga ședea aburindă pe policioară, oala de sarmale era sub masă, iar ulcica de vin negru, rece, proaspăt scos din pivnița casei poposea la umbră așa cum îi dă bine vinului să steie. Șona își aștepta voinicul acasă, răspândind izul bucatelor proaspete cale de două poște.  O toropeală aromată îi învinse răbdarea așteptării și închise ochii. Adormi.
Un sunet de paloșe încordate răzbea ca un ecou din depărtare, în întunericul ei. Clinchetul metalic deveni tot mai intens și deschise ochii speriată. Copilul Lor nu mai era, pântecele ei fiind plin de sânge. A născut?! Sări din pat țipând!
Prin geamul deschis al ferestrei îi văzu pe Mateiu și pe Regele Întunericului luptându-se corp la corp. Cămașa albă a soțului ei picura sânge pe fiecare parte, dar și regele purta semnul unei brazde adânci pe obraz. Lupta se ducea deja de câteva ore iar tânărul vânător era ostenit. O lovitură ferită îl surprinse, punându-l la pământ. De sub talpa piciorului ce-i îngropa pieptul în glod, privirea voinicului săgeta prin ochi fulgere, dar puterile îi erau pe sfârșite.
– Tinere vânător de urși, apreciez curajul și îndrăzneala ta, dar nu știi tu că Eu sunt nemuritor? Am venit să iau ce e al meu și toată potrivnicia asta, a ta e de prisos. Renunță, dară!
– Mărite Rege, lasă-ne copilul… și-l vom crește și-l vom îngriji cu toată iubirea unui Tată și a unei Mame. Lasă-ne copilul, mărite Rege.
– Taci Mateiu, taci. Ar trebui să pedepsesc neobrăzarea, mulțumește-te cu Viața, în Inima pădurii mele. Aici vei avea întotdeauna uitarea lipsurilor și a nevoilor. Aici vei fi stăpân în lipsa mea. Fii chibzuit, Mateiu.
Regele fluieră și armăsarul înaripat îl ridică spre ceruri. Cu un ultim zvâc, voinicul prinse sulița și o azvârli în aer. Umărul regelui fu atins provocându-i acestuia o rană urâtă. Sângerând se întoarse spre tânăr privindu-l ucigător. Ridică paloșul dar, din umbra casei, îngenuncheată, Șona sub povara lacrimilor îl imploră strigând:
– Cruță-l, Mărite Stăpân. Dacă cineva trebuie să plătească această nechibzuință, eu sunt numai vinovată. Cruță-i viața în schimbul vieții mele.
Glasul femeii îi mai domoli furia, dar sămânța răzbunării încolțise deja în inima lui.
– Șona, netrebnico, pentru că ești mama fiului meu, am să vă cruț viețile, dar Mateiu, pentru prostia ta, blestemat să fii sub chipul prăzii pe care o vânezi furișat prin ascunzișuri. Iar tu soția ta să fie mama copiilor ei. Să nu părăsiți niciodată pădurea cu chip de om, până ce iarna nu se va îndura să uite tărâmul vostru… Crivăț, haaaai!
Regele dispăru într-o explozie de lumină, iar cerul se întunecă sub forfota norilor plumburii. Șona prinse să tragă trupul rănit spre căsuța lor micuță, când de nicăieri Viscolul începu să troienească primprejur. Ochii de gheață sfiau la geamul căsuței orice umbră de speranță iar Întunericul își întinse gheara peste sufletele lor.

Într-o Căsuță în inima Pădurii Întunecate două suflete tremură sub gerul Iernii. Crivățul suflă prin horn în jarul împrăștiat din sobă, unde un urs bătrân leagănă pe genunchi, în scaun, o mâță la marginea Timpului.
– Șona dragă, dă-te jos, hai, să mai bag un vreasc, două în foc. Nu mă mai privi așa, măcar am încercat. Măcar am rămas amândoi în toată povestea asta… Vino să te pup, nesuferito!

 

Desen de Ana Maria Muscalu (Anitta)