Străin în Noiembrie

 

”De unde atâta Rece și de ce atâta neLiniște?!
… Te-ai întors, ca în fiecare an, să-mi amintești că dincolo de toate sunt Eu, nesuferit de singur, un Mort, ce viu se simte pierdut în brațele așteptării? Blestemat să fii Noiembrie, blestemat să fii cu toată Iarna ta ce-mi încremenește frigul din oase, îmi îmbătrânește firea și-mi îngroapă Tăcerea în suflet… Curând va mai trece un an, la fel de pustiu, fără Tine și la fel de ironic și arogant cu mine. Și Sincer, de nu te-aș fi iubit, n-aș plânge! Unde-mi ești, durere, să dai Singurătății un pic de culoare? Offf, ce viață…”

… În tot acest timp te-ai așezat pe linia fantasmelor din Trecut și a rândurilor îngropate în cerneală, lacrimi și rătăciri. Ți-ai ferit chipul croșetat în câteva rânduri, dând cuvintelor un iz de galben-arămiu pierdut în vreme, pe spatele unei amintiri. Dintr-un albastru rotund mi-ai pictat sufletul cu litere de-o șchioapă, pe care ani la rând le-am purtat cu mine în fiecare zi, lângă inimă.

”Mi-e dor de A-ul din alint, când fruntea mea stă blând culcată,
Pe B-ul brațelor ce-mi dau să simt, arome de căpșuni și ciocolată.
Mi-e dor de C-ul dintr-un cântec, ce nu mi l-ai cântat vreodată,
De D-ul murmurat ca un descântec, numele tău e cheia…
spre iubirea mea curată.
La mulți ani, puiule…
Te iubesc, Micuța Ta, Annia.”

Mă simt obosit, dar încă te caut, călcând apăsat prin locuri în care nu demult, te simțeai singură și străină. Astăzi, oriunde te-aș privi, nu mai regăsesc decât acel Vânt rece și uscat, și un covor cărămiziu de frunze amestecat cu mucuri de țigară. Umbra Ta s-a îngropat parcă pentru totdeauna în asfaltul umed și rece lăsându-mi deznădejdea unei așteptări pierdute.
Acel Noiembrie de atunci, a lăsat în mine o rană deschisă ce încă nu-și află vindecare. Ai plecat din viața mea luând un întreg șifonier cu vise și speranțe. Ușa dormitorului nostru nu mai scârțâie, pentru  că m-am învățat să dorm în Cameră, pe canapea. Pereții sunt mai albi, mai goi, mai triști, iar patul încă păstrează rece locul tău.
Mi-ai lăsat Tăcerea, aruncându-mă captiv, fără nume și identitate, în brațele Melancoliilor Nocturne. Diminețile nu sunt nimic altceva decât continuări ale unor nopți Albe groase în fum de țigară și parfum de alcool.

”Să știi că ți-am mutat măsuța pe balcon, și am spart scrumiera din țara cămilelor. De azi, mă pot îmbrățișa cu Iarna, când număr stelele albe pe cer, de prin fundul vreunei sticle de vin. …Roșu! Da, exact același Roșu Intens ce-mi arde inima în gerul pipernicit al unui străin de Noiembrie. Azi a fulguit și telefonul a sunat de câteva ori. Nu, nu era numărul tău așa că nu am răspuns. Mă simt străin cu mine însumi dar la fel de bătrân. Când zorii se revarsă, Ană dragă, nu ne rămân decât migrenele albastre însoțite de acele versuri albe ce inevitabil se vor intersecta din nou cu despărțirea noastră. Unde-mi ești?”

 

”Se lasă ca o brumă peste sufletele reci, gonind din urmă toamna,
În cenușiul zilelor pe care le petreci, doar oblojindu-ți rana,
Îmi sângerezi prin ochii vii, cu lacrimi prea fierbinți, sărate,
Și-orice cuvânt pe care-l scrii se pierde-n fum, în noapte.

Departe îl duci spre nicăieri,ascuns în scrinul inimii fără lăcată,
N-ai cum să uiți dorul de Ieri, chiar de-l afunzi în Marea Moartă,
N-ai cum să ștergi cu un burete, sub duș, din carne, amintirea,
Când trupul tău ca un perete, îmi poartă în cicatrici iubirea.

Îți amintești cum ai plecat, când singur ți-am rămas în urmă?
Acea Dorință, aprigă-n păcat, de a-ți mai cerși o lună,
Dar nu ai vrut să știi nimic,lăsându-mi cheile pe masă,
Ai spus Noiembrie, sfârșit. De astăzi nu-ți mai sunt Acasă.”

Desen de Ana Maria Muscalu (Anitta)