Umbra… (unei amintiri)

Se schimbă Vremea în culori iar Toamna mi se arată nudă,
Din parfumatele-i scrisori am mai păstrat o ploaie surdă,
Un ropot, care în tăcere, târziu, se scurge în viața noastră,
Cu glasul mut de orice durere, mă mângâie lângă fereastră.

Fumez a gândului cenușă dar dorul nu cunoaște moarte,
Nici scârțâitul strâns din ușă n-alungă visul meu departe.
Luceafărul și-a stins lumina, îți poartă umbra către poli,
Doar întunericul și vina m-așteaptă la cafea, în zori.

Simt iz de Iarnă în cerneală dar scriu purtat de-un vis fierbinte,
Și totuși pentru prima oară simt Vremea cum schimbă cuvinte,
În calmul meu lipsit de viață, în viața mea, lipsit de umbră,
Se risipește întreaga ceață ca vocea TA să mă pătrundă.

Nu ești aici, n-ai fost vreodată, chiar dacă perna-ți poartă chipul,
Tu ești ca marea învolburată ce mătură pe mal nisipul,
Ca o furtună ce se naște dintr-un neant de zări senine,
Și nu ai timp în a cunoaște Tăcerea ce se închide în mine.

Știu, e târziu s-așez în rânduri frânturi de vise destrămate,
Am adunat atâtea gânduri, azi doar speranțe spulberate,
Dar chipul tău e încă în ramă, n-am spart oglinda în amintire,
Ți-am fost mereu învins de teamă când îți vorbeam despre iubire.

Am înghețat Timpul în suflet, lăsându-ți Iarna să mă certe,
Un vuiet crud al cărui urlet mă sfarmă în albul din perete.
Atâta Frig ascund în mine, încât a ochilor culoare,
Atârnă de un fir subțire, sub glasul Umbrei ce mă doare.