Misery… (gânduri de furtună)

 

Se așterne încă o Noapte Albă peste vreme,
cu umbre lungi și răsfirate în asfințit,
Și visele uitate zac stinse între perne,
pe valsul melancolic al unui vânt șoptit…
Un ceai mă răscolește cu iz de flori de toamnă,
cotorul unor gânduri cuminți dar prea târzii
Pierd somnul risipit nevoilor de dramă,
în spectrul necuprins al unei insomnii.                                             

Mi-ai adunat cerneala într-o veche călimară,
lăsându-mi înainte, albul trist și gol,
Și tâmpla sprijinită veșnic, într-o doară,
îmi frânge gândul aprig, obidit de dor.
Mi-ai stins lumina, știu… Palid în odaie,
lipsit de orice umbră în întuneric sunt străin,
Curajul meu e stângăcia omului de paie,
pe care ochii tăi îmi pare, l-au uitat senin.

Cad frunze de răbdare, între noi cuvinte,
penița parcă zgârie în albul nefiresc,
Și dau cu călimara în toate cele sfinte,
între două vorbe din ochi să te întâlnesc.
Mi te ferești pesemne, în tonuri și nuanțe,
preferi poate creionul, cernelurilor vii,
Dar gândurile sumbre fac multe alianțe,
și rup seninătatea cu care vrei să-mi scrii.

Ascult lângă fereastră cum cerul adânc coboară,
lipsind de-orice lumină seninul absolut,
Iar vântul dintr-un vuiet, rage ca o fiară,
ca un cuțit în suflet mă smulge din trecut.
O ploaie rea, flămândă, țesută în perdele,
dă nopții o magie, un farmec grav și crud,
Din când în când din nouri, pe cerul fără stele,
zvâcnește ca o lamă un fulger galben surd…