Toamnă, e sufletul meu…

 

O cană de ceai aburește geamul ferestrei ce mă desparte de nebunia aprig dezlănțuită a furtunii ce-mi răcorește singurătatea. După atâtea zile de arșiță mistuitoare, pe masă, în balcon, o țigară uitată încă mai fumegă în nuanțe alburii pe marginea scrumierei. O carte galbenă, deschisă la o pagină oarecare, stă inertă așteptând cuminte o pauză în amintiri. Agatha Christie cu al ei Hercule Poirot, au tras semnalul de alarmă, al Orientului Expres punând frână unui tren legănat în suspans. E dimineață, dar dimineața asta are nervi și furii, tunete și fulgere și gânduri aglomerate într-o neliniște pe care sufletul nu mai știe cum să o împace…
            Zâmbesc pentru că și astăzi, deși vorbim atât de rar, ai reușit să mă surprinzi, să mă uimești, să mă trezești din nepăsarea mea cotidiană cu care îmi irosesc zilele, nopțile, anii și viața și iată cum îmi oferi o umbră de gândire și melancolie. Mesajul tău în puține cuvinte mi-a dat fiorul acela pe care câteodată îl numim  picături de fericire…
” Ce vezi tu în toamnă? ”
m-ai întrebat, iar eu întâi am râs, zicându-mi că tu, Copilă naivă n-ai de unde ști că Toamna, e  veșnică în sufletul meu. Apoi râsul s-a preschimbat în zâmbet, iar mai curând gândurile s-au transformat într-o neliniște apăsătoare în care amintirile se derulau precum un film nostalgic…

Toamna, e acea femeie cu suflet blând și cu atingere mângâietoare, o mamă al cărei chip nu îmbătrânește niciodată chiar dacă mai adună câte un rid sau cearcăne în nopțile lungi în care luna stă departe iar stelele sunt doar niște licurici rătăciți în tot înaltul.
Toamna, e acea femeie cu pas ușor, cu gleznă subțire, pe genunchii căreia îți odihnești visele, Toamna, e acea femeie după care nu întorci capul, pentru că o dată privit, chipul ei îți va rămâne întipărit pe viață în suflet.
Toamna, e acea femeie cu părul des, înțesat în arămiul frunzelor pierdute, cu buze roșii, coapte, care chiar și prinse într-un zâmbet șters, nu-i știrbesc nicicum din splendoare, frumusețe și prestanță.
Toamna, e acea femeie cu bust robust din care toate cele vii și-au tras seva, cu rochie lungă, neagră, învelită într-o mantie brună de postav a cărei amintire n-ai cum să nu o regreți.
Toamna, e acea femeie ce întotdeauna te va întâmpina și te va părăsi în lacrimi…
Toamna, e acea femeie pe care aș iubi-o necondiționat în întregul ei, dar care totuși e ruptă în bucăți, și câte o bucățică zace în fiecare dintre voi, fiicele ei…
Toamnă, ești tu odată intrată în viața mea…

           Închid cartea zîmbind… Țigara-mi fumegă între degete iar ceaiul s-a răcit… Teiul din fața balconului împunge coastele vântului iar vântul șuieră în colțuri…  Un gând îmi cutrmeură trupul… ” Copilă dragă, dacă ai ști… ”

08ec8a9fa8b991309c80d6f83b5dffad

Anunțuri

16 gânduri despre &8222;Toamnă, e sufletul meu…&8221;

    • e îndeajuns să te uiți pe geam….ce repede se schimbă vremea… fumezi o țigară, o stingi, clipești… și deja ești mai bătrân cu câteva secunde. :))) și n-ai făcut nimic. toate-s la fel, timpul nu se mai scurge într-o clepsidră ce la intervale regulate se răsucește… nisipul curge într-un pahar…toamna e un anotimp al melancoliei și al oftatului, când toate frazele încep cu… ”dacă…”

      Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s