Străinul…

Nu mă certa, iubire!
Nicicum, n-am să-ți ajung în timp,
s-astâmpăr mreaja somnului ce-ți zbate pe sub gene,
Iar ochii tăi, în amăgire, ca două perle negre,
se sting cu vise, în tremurul ce cade peste perne.
Ai să-mi adormi și azi cu buzele uscate,
fără să-mi simți sărutul ce-ți cade peste pleoape…
Sunt un Străin, un El fără de Chip, ce animă-n șoapte,
fărâma de lumină a Stelelor în Noapte.

M-ai smuls cu teamă din rândurile unui basm fără cuprins,
Între toate acele cărți, lipsit de căutare,
Mi-ai curățit coperta aspră, lipsită de culoare,
cu o mângâiere blândă sub podul palmei tale…
Și ai zâmbit senină… tu, cerului, o floare…

Ți-e sufletul de dare, pentru o poveste-n viață,
Când Cel Străin călare, cu inima de gheață,
Se va topi în odihnă scurt, pentru o îmbrățișare,
Și buzele sărate vor smulge o sărutare.
Cu toate acele vise, și-n toate acele vânturi,
ce îmbrățișau iubirea, m-ai zămislit în Gânduri.

Sunt un Străin, un Nimeni,
Acel a cărui Umbră nicicând n-o ai spre cunoștință,
Un vânător de suflete în durere, a căror suferință,
dau Existenței mele o altă conștiință…
Mă leagă fără frânghii tot mai intens de tine,
Azi sunt al Tău, desigur, dar numai până mâine.
Din paginile albe, când scrisă-ți fu chemarea,
sub literă săpată, în valuri am rupt marea,
Povestea te cuprinde să nu îți fie teamă
Te-ai așezat în rânduri, topind firul, dai seamă,
să îți inspir suflarea și viața totodată…
Bine-ai venit, ia cheia, și dă-mi ultima șoaptă…