Melancolie Nocturnă ( 10 )

 

Melancolie Nocturnă –  Adâncul unei Gări în necuprinsa Mare…

 

În așteptarea unui tren târziu, un Cer ce nu mai vine,
m-am resemnat să îmi agăț singurătatea de pustiul Gării,
lăsându-mi gândul liber să alerge, sălbatic peste șine,
spre cel din urmă far, stăpân pe necuprinsul Mării…

În jur, doar stâlpi înalți, cojiți și fără de lumină,
aceleași felinare false, ce-s strâmbe în negrul nopții,
în umbra cărora un danț divin, sub stele mai animă,
tăcerea sfâșiată în vânt, de scârțâitul porții…

De ce aici, pe-o scândură murdară și învechită,
îmi caut alinare… când groaznic! nu mai simt durere,
mi-e inima un zid de stâncă rece, grav zidită,
și sufletul, izvor secătuit de orice putere.

Mă simt bătrân, și suflul parcă tot mai mult îmi scade,
săgețile din ochi, pierdut-au orice țintă,
doar setea TA pe buze, mă freamătă și arde,
și palma mea se întinde, gata să te simtă.

Câteodată în visare voi pierde drumul printre nori,
Cu genunchii în nisip, obosit să-ți povestesc,
Sprijinit pe un țărm prea străin, doar să-mi cobori,
Și-n secunda din urmă vom trăi cum iubesc.

E Adâncul unei Gări pustii, în necuprinsa Mare,
Pe o linie pierdută, un drum vine dinspre nicăieri,
Câteodată sunt nori, câteodată e soare,
Uneori sunt speranțe, alteori doar tăceri…