Melancolie Nocturnă ( 9 )

 

Melancolie Nocturnă –  Poate Mâine

Trecu atât amar de vreme fără să știm unul de altul,
Din joaca noastră între perne, ne-a mai rămas, cuminte, patul.
Fără cearceafuri răvășite și fără dimineți târzii,
Când soarele printre perdele încerca în zadar a ne trezi.

Azi zilele îmi par pierdute, când somnoros, nu beau cafea,
Pe masă, aceeași ceașcă goală și scrumiera lângă ea…
Cum nu mai știu s-aprind țigara, aștept din baie să se-audă,
Aceeași melodie veche, ce-mi dezmorțea urechea surdă.

Din duș țipai să-ți dau prosopul, să îți acopăr pielea udă,
Mi-e dor de jocul tău cu apă, prin părul meu ce-avea să curgă,
Mi-e dor de cum făceai notițe și le lipeai pe frigider,
Și eu să caut iar portițe, să fac cum știu, mereu altfel…

Plecam la prânz, lăsând pe masă, o mică prăjitură dulce,
Ca mica mea copilă-n casă, să-și lase nervii să se culce…
Să o găsesc seara învelită peste genunchi, stând la tv,
Pe jumătate adormită, frecându-și molcom genele…

Se ridica anevoioasă, îmi spânzura o îmbrățișare,
Stârnind regrete mari în suflet… azi am uitat să-ți iau o floare…
Sorbeam din buzele mărunte, atâta dor plin de dulceață,
Te sărutam zeci de secunde… acum te-aș săruta o viață.

În nopțile pline de stele, mai rătăceam pe străzi pustii,
Tu mă întrebai de Carul Mare, eu îți spuneam că vreau copii,
Și iar râdeai ciupindu-mi buza luându-mi numele în joacă,
Îmi răspundeai luându-mi mâna… ”hai s-o cunoști pe mama soacră!”

Trecu un timp ca o minune, veniră apoi vremuri mai grele,
Și fără multe a ne spune, noi ne-am răcit ca două stele…
Prin ochii tăi ca o furtună, în vânt ți-ai ridicat suflarea,
Și n-am știut să întind o mână, să-ți tai din aripi depărtarea…

Cum ai luat ce-ai vrut din mine, eu m-am ales cu ce-a rămas,
Cu așteptarea acelui Mâine… cu spatele mereu spre ceas…
Mă plimb cu chipul tău în suflet, pe străzile tot mai pustii,
Sperând măcar să-ți zăresc umbra… sperând că Mâine ai să vii…