Melancolie Nocturnă ( 6 )

 

Melancolie Nocturnă – Scrisori târzii…

Se stinge-n noapte întreg pământul, un cufăr plin de povestiri,
Tăcerea mi-a zburat cu gândul și mă îngroapă în amintiri…
Încerc să-ți scriu alte cuvinte, știu… de cele vechi te-ai săturat,
Dar inima încă te simte, nu vrea a crede c-ai uitat…

Un simplu ticăit de ceas străpunge liniștea, ca o durere.
În Întunericul rămas m-afund, dar sunt mii de stele.
Știu că fiecare-n parte își duce amarul, trist lucind,
Iar Universul le desparte de orice… Iubind, se sting.

Sortiți am fost, spre a fi singuri, ca două zodii cardinale,
Sub umbrele ce ascund chipuri se stinge câte o lumânare…
Așa te simt când dau cerneală, să țes în rânduri dorul greu,
Ce-l port în suflet drept povară, de ce n-a fost să-ți fiu mereu…

Mi-ai spus cândva că sus pe cer, în nopțile fără de nori,
Pot să dezleg orice mister, te pot visa toată în culori,
Și ai să vii să-mi stingi chemarea, cu liniște să mă îmbraci…
Dar aripile-mi simt frustrarea… uitară zborul de când taci.

Penița-mi zgârie-n hârtie cuvinte-n care nu mai crezi,
Întreaga mea melancolie se pierde în ochii tăi prea verzi,
Și umplu rânduri în cerneală apăsat sub amintiri…
Dar pagina va zace goală… Povestea singurei iubiri…