Unora le place Jazz-ul (în Em)…

Vântul îmi șuieră-n perdele, cu glasul trist, fără orchestră,
De după geam, privesc spre stele, secunzi ce picură-n celestă…
Același molcom, gând romantic, ce-l am de când te-am cunoscut,
Mă pierde-n sensul lui semantic de a te ști… și te-am pierdut…

Trecut-au ceasuri, zile bune, fără să dau măcar un semn,
Îmi tremură mâna pe strune iar sunetul îmi e de lemn…
Mi-e glasul greu plin de rugină, putere nu mai am să strig,
Și ochii mei adânc suspină, închisei geamul că mi-e frig…

Cu fruntea sprijinită-n sticlă, în tremur zac cu suflul frânt,
Iar vocea mea amar ridică, un pumn spre off-ul ce ți-l cânt…
De ce-ai ales dintre cuvinte, doar cele care dor mai mult?
Atâtea gânduri mor succinte, în liniștea ce ți-o ascult…

Mi-e tulbure privirea-n golul ce cade surd pe portativ,
Și prima cheie-și joacă rolul, mi te deschide sugestiv…
Doar un diez agăț pe gamă, știind că tonul tău e trist,
E simplu Jazz, o altă rană, să-ți amintească că exist…

Plâng între linii zeci de puncte, tabloul inimii-n durere,
Un pictor fals a cărui lupte se dau în veșnica tăcere…
Cuvintele se pierd în versuri, înflăcărate fiind de dor,
Așteaptă octava ta suavă, să le aprindă în amor…

Din întuneric trist răsună, melancolii cu iz de toamnă,
Pe cer mereu aceeași Lună, în suflet Tu, aceeași rană…
Vântul îmi șuieră-n perdele, cu glasul trist, o melodie,
Ce am cântat-o doar la stele, și a sfârșit murindu-mi vie…