Celest (monolog)

 

N-ai cum… să-mi vindeci sufletul de toamnă!
Privesc în ochii tăi, în clar, nu am de ce să-mi fie teamă,
Să rup ferestrele ce împotrivesc furtunii,
Nuanțe atât de reci în picuri… sub căderea lunii.
Și ca un spectru larg, te rupi din orizont,
N-ai cum să-mi stai în prag, în linie de front,
Să țeși război luminii, prin colțuri, printre umbre,
Ca să-mi răpești din gânduri, ce inima ascunde.

N-ai cum… și nici nu poți să-mi frângi durerea,
Când eu ți-am scris mereu, tu mi-ai răpit tăcerea,
Mi-ai potolit furtuna citindu-mă din carte,
N-ai cum să-mi fii alături când tu îmi ești… departe.
Din neguri, printre nouri, reverși flăcări flămânde,
Frânturi rupte-n ecouri, ce n-au glas să îmi cânte.
Armonicile crude, în armonii bizare,
Ce risipesc în șoapte, o simplă sărutare.

N-ai cum… dar vrei să mă pătrunzi prin vise,
Cu primăveri senine, dar altora promise,
Cu o îmbrățișare caldă sub mângâieri sublime,
N-ai cum… și-mi ești aieve, te simt atât de bine.
Mă învălui în plăcerea unei speranțe triste,
Pe undeva pierdută, aș vrea să nu existe,
Să nu tremur cu focul dezlănțuit, și cuget…
N-am cum… să fug de tine.. când toată-mi ești în suflet.