Altă zi, aceeași poveste… (II)

Cap. 2 – Ana

… Și concediul meu de două săptămâni începu cum nu se putea mai bine, în toiul nopții chiar! Din camera ei stridentul ton al unui ceas cu clopoței îmi dădu palpitații ca la cutremur. Îmi caut telefonul să mă uit la ceas și, stupoare: ”Ce mama naibii… nu e nici patru… E trei?! ” … Și alarma ceasului urla în draci! Sprijinit pe coate așteptai să-i aud pașii aiuriți prin cameră în drumul spre decapitarea monstrului cu glas de tinichea, dar de dincolo nu se auzea nimic.
-Anăăăă, omoară-l că-l mănânci cu tot cu titirezi, dacă mă ridic din pat!!! Anăăă, tu n-auzi?
Și într-adevăr, Ana nu auzea, și asta nu pentru că ar fi avut niscaiva probleme la timpan, ci pentru că era de negăsit… în casă! Cu un pumn țintit bine, oprii glasul de coșmar al tinichelei afurisite, probabil moștenire de familie din seria antichități, și începui să bâjbâi prin jungla amazoniană asemeni unui Sherlock în căutare de indicii. În bucătărie am interacționat doar cu coșul de gunoi rătăcit prin mijlocul camerei, de care m-am împiedicat, rostogolind și împrăștiind resturi fructifere prin toată camera. Pe balcon domnea în siguranță o liniște copleșitoare și un miros intens de cafea și tutun, iar prin baie doar două numere răsfoite din colecția mea (intimă) de reviste cu bulină. Și Ana nicăieri! Cum bănuiam de la început, căutarea-mi fu zadarnică, somn irosit. Cu siguranță, nici mult mai celebrul Hercule Poirot n-ar fi scos mare brânză (posibil, doar mucegai) din întreaga poveste, așa că punct și de la capăt…
Oarecum alarmat de penibilul situației încercai să o sun pe mobil, dar după freamătul vibrând al cearșafului am dedus că-și ține mobilul sub pernă (și doar atât!)…” O fi ieșit după țigări… sau… Mda… dacă tot mi-a stricat somnul o să-i fac și eu o surpriză…” Mă întinsei pe canapea și mă lăsai pradă gândurilor…

Trecuseră aproape cinci luni de când îmi pășise pragul, fără să mai aibă, vreo intenție să mă părăsească vreodată. Se mutase la mine, parcă definitiv și la scurt timp după ce și-a primenit culcușul a mai venit și cu o pisică. Ha! Nu le-am suferit niciodată și nici nu-mi imaginam că voi ajunge să trăiesc sub același acoperiș cu o mâță dar… Cum a făcut cum n-a făcut, m-a adus în imposibilitatea de a spune NU! (noroc că a scăpat-o pe-afară și a fugit!!!). Tipa asta frumoasă, copilăroasă, de numai nouăsprezece ani, subțire la trup, cu părul sângeriu, cu două măsline verzi cu care mă fixează când își scoate limba și se strâmbă ca o maimuțică beată când ceva nu-i este pe plac, cumva a reușit să-mi pătrundă în suflet și habar n-am cum. Singură, a reușit să alunge toată rutina monotonă ce-mi alimenta imensul gol ce-l numeam viață. Dar oare să fie numai atât???
E pretutindeni alături de mine, la ieșiri cu băieții (deoarece fete n-a știut să adune în jurul ei), la baschet, la teatru sau la film. Parcă-mi amintesc și acum când, văzându-mă pus într-o situație jenantă, la o întâlnire de serviciu unde toată lumea a venit în cuplu, s-a oferit să-mi fie ”jumătatea” lipsă. Și pot spune că și-a jucat bine rolul de ”iubită”, atrăgând nu doar complimente, ci și privirile salivânde ale multor colegi. Cu părul părins în cosițe, ochii vii, perle de sidef și rochia neagră, ușor vaporoasă, un pic peste genunchi, cu umeri căzuți și decolteu ascuțit o rupeau parcă din istoria anilor 60 a marelui Chicago. Era frumoasă, ba mai mult decât atât, minunată.
De multe ori leneveam pe șezlonguri în balcon citind diverse și hlizindu-ne de vreun nimic, alteori dădeam adevărate dueluri de jam session chitaristic în sufragerie, ori ne petreceam week-endurile prin vreo grădină la braț sau pe vreo terasă. Ne purtam de parcă eram îndrăgostiți… Mă sperie gândul dar, chiar am putea fi???

-Aaaaaaaa! Ce faci băi, aici?
Icnetul ei oarecum surprins, mai mult decât speriat, mă smulse din starea de contemplație în care am rătăcit aproximativ două ceasuri.
–Eu ca eu, dar tu pe unde-mi umbli, nesuferito?! Ai pus drăcia aia de zace cu cracii-n sus sub calorifer, intenționat la trei sau ce? Și nici acasă nu-mi ești, lăsându-mă să fierb de griji!
-Nu băi… Ahhh, scuze… Am uitat… Își scăpă un râset dar continuă, pe același ton scăzut și împăciuitor.
–Știi, am terminat ieri sesiunea… Și alarma a rămas setată la trei, că mă trezeam noaptea să mai învăț. Îmi pare rău că ți-am stricat somnul… (șoptit) de frumusețe. Și mustăci un zâmbet asemănător lui Joker (din Batman). Se întoarse înspre bucătărie, iar eu sărind agitat în papuci, după ea.
–Bine, nu-i bai, dar pe unde ai fost, m-ai speriat să știi, trezindu-mă și negăsindu-te… mai ales că eu m-am băgat la somn mult după tine…
-Fă-mi o cafeluță și-ți spun! Am o mare surpriză dar până una alta, intru la duș. Spor!
Și se evaporă asemenea unui fum, spre baie. Are o meteahnă ce deseori mă râcâie în orgoliu: îmi stârnește curiozitate și mă lasă-n așteptare însetat de curiozitate.
Tot ce mi-a rămas să fac, e să mă conformez și să-i dau zor cu cafeluța, că cine știe ce idee îi mai surâde prințesei.
–Aleeeeeeeex!
”Că tot veni vorba…”
-Da, regina mea, ce-ți poftește pipoțica?
-Prosopul Alex, e în cameră!
-Unde???
-Pe-acolo, vezi și tu că nu ești chior! Vrei totul mură-n gură???
”E nebună, jur!!!”
I-am răscolit prin lucruri în dormitor, ca să-i găsesc prosopul în… mașina de spălat… Offf…
-Măi, n-ai altul? Ăla e la spălat.
–Dă-mi de la tine, că nu știu de-astea…
O mie de cuvinte nu mi-ar ajunge să descriu ce simt în astfel de momente, datorită ei. Dar fie… Unde ți-l las?
-În mână??? Și râsul ei cutremură faianța din baie!
-E pe mașină, ți-l iei!… (deși i l-aș fi dat și-n mână… dar nu a insistat!)

Cafeaua a dat un pic în foc, dar nu-i bai… Îmi aprind o țigară și-mi descarc tensiunea din tâmple. Ana e doar un copil ce nu vrea să crească mare. Și-mi place așa cum e.
-De ce te uiți în gol și zâmbești?
-Ce?
-Bețișoarele de urechi sunt în dulap… ți le aduc?
-Ha-ha!
-Păi?
-Care e surpriza?
-Dar ho, ce-ai? Te măriți și eu n-am aflat? Stai să-mi prind suflul, să-mi beau cafeluța… ingratule! Țigări mai ai?
Își însuși pachetul, își umplu plămânii de fum, se înecă de 2 ori și continuă cu repezeală!
-Stai să-ți spun. Aseară, știi am văzut filmul acela, cu tipa și tipul care se despart și apoi se caută în jurul lumii, și tot așa. Trăiesc o super aventură! M-am pus eu să dorm și n-aveam liniște și, pe neașteptate mi-a venit o idee!
-Aoleu!!!
Făcu o pauză largă, trase câteva fumuri adânci și cu ochii mari și bulbucați continuă:
–Azi e sâmbătă, da? Suntem amândoi liberi, da? Suntem tineri, da? Da! (își aprinse a doua țigară…) Am fost la gară și am luat două bilete la primul personal. Spre mare!
-Ce??? Ideea ei îmi căzu ca o lopată în moalele capului. Ce-ai făcut?
-Da, la 7.45 avem tren. Cam în două ore, așa.
-Măi nebuno, te scrântiși? Hai măi Ană, îți arde de glume, ce naiba!
-Băi idiotule! Na! București Nord – Mangalia! Mulțumit?
Cu biletele în mână, nu-mi vine să cred ce prididește nebuna să facem! O escapadă la mare!!! Sincer să fiu, nu-mi displace ideea, doar că nu-mi vine să cred că mintea ei ar putea bubui astfel de gânduri.
–Păi hai să facem ce-ai de gând, zic eu, dacă tot ai dat banii pe tren. Cât ai vrea să stăm?
-Cât vrei tu. O zi, poate două… O săptămână și mai vedem, de întors o să ne întoarcem sigur…
-Ană… Ești nebună, știi asta, nu???
-Și ce?! Tu mă iubești oricum aș fi, așa că, zic eu, bagaje puține, Gogule! Câte un rucsac, ne e mai mult decât suficient… Hai pregătește-te și nu te mai miorlăi că nu ești Poptămaș!
Mă ridicai spre ea, să o sărut pe frunte dar… surprinsă cred, ridică și ea capul, buzele mele atingând alt obiectiv… Am înghețat instant, apoi bâjbâind, m-am retras grăbit și rușinat spre camera mea. Ea doar își aprinse altă țigară. Faptul că toată noaptea m-am gândit la asta mă făcea să mă simt vinovat de premeditare… ”Oare ce simt, e…. adevărat???”

Lumina zorilor înțepa întunericul cu săgeți reci și ceață… Am deschis geamul larg îmbrățișând această minunată primă zi de concediu… Rucsacul stă pe pat, soarele îmi mângâie chipul iar grijile s-au dus… Totuși un gând îmi freamătă pe tâmple: ” Eu și Ana, aventură sau poveste?”

 

Sfârșitul cele de-a doua părți