Copacul Vieții și Fata Străinelor Ploi

 

… Soarele scădea în asfințit îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului. Tăcutul Cavaler al Zorilor își întuneca searbăda privire sub mantia aurie, spre odihnă. În urma lui, Spiritul Vânturilor Aspre răscoli cerul ars în fulgere albastre, dispersând în ropot de tunete liniștea de peste zi.. Dincolo de nourii grei de plumb, Luna, Oracolul Întunericului, privea zâmbind neliniștea ce curând avea să încolțească în două suflete străine… 

EL, fiul Cerului Senin și al mândrei Gaia, a prins sămânță pe pieptul Muntelui de Fier, în vremuri tulburi, în care viața părea să atârne de ultimul fir de nisip în Marea Clepsidră a Timpului. Aphiris, zeul Miezului de Foc, avea să rupă lanțurile de sare cu care era legat de o eternitate în Inima Pământului și să ridice armata Păsărilor de Foc împotriva celor din urmă Zei.

Sub arșița războiului, acoperit de cenușă și nisip, pământul luă forma unui deșert gălbui-uscat, ale cărui crăpături adânci aveau să înghită și să sufoce orice suflu viu, lăsând în urmă un nemărginit Abis.

În inima Infernului, pe rând, Zeii cei vechi cădeau unul câte unul, răpuși de forța incandescentă cu care Aphiris le mistuia energia. Când lupta se strânse în jurul Marelui Munte, Otunis, fiica Primăverii, se aruncă între flăcări salvându-i viața. Sabia de Foc căzu ca un fulger, zdrobind scutul micii zeițe, penetrând armura până la sânge. Un icnet surd și o privire plină de durere se întoarse spre cer, dar cu ultimele puteri reuși să se smulgă din lupta groazei, luând cu ea Speranța. EL era doar un puiet pe-atunci, cu trupul mic, chircit și uscat, dar era ultima scânteie de viață pe Pământ și totodată Viitorul ce avea să stea în calea Morții.

Rănită și istovită, hăituită de păsările de foc, Otunis reuși să ajungă la Capătul Lumii și să-l ascundă în spatele Porților Albastre. Phyonis, templul vechilor Nemuritori, era singurul loc asupra căruia Aphiris nu avea nici o putere. Turnurile înalte și sfidătoare împungeau moalele norilor, iar zidurile de piatră rece erau de nepătruns, adăpostind o ultimă palmă de pământ verde, neotrăvit, lângă care o margine de apă cristalină își șipotea izvorul. Căzută în genunchi, simțindu-și sfârșitul aproape, micuța zeiță, se întoarse cu fața spre cer și, adunându-și ultimele puteri, strigă:

”… Adevăratele înfrângeri vin atunci când renunți la vise, iar visele, cele mai multe, cad și se sting precum stelele în revărsatul zorilor, când nu mai e speranță … Ne-ai atins cu setea ta de răzbunare, cu ura pe care veacuri la rând ai adunat-o în adâncuri. Aphiris! Ai vrut să-ți cerșim mila ca apoi să ne zdrobești sub talpa măreției tale… Dar privește! E mic și slab, dar Timpul îl va căli și întări, iar peste ani din trupul Lui fi-va sulița ce-ți va străpunge inima,iar sângele meu, otrava ce-ți va învenina carnea! Mărețe Aphiris, Speranța e Sufletul Iubirii din noi și semnul că viața…” 

În clipa aceea, o săgeată de foc străpunse trupul firav al fetei, ștergându-i de pe buze ultimele cuvinte. Ochii senini clipiră pentru cea din urmă dată, și, îmbrățișând într-o ultimă sărutare pământul, trupul ei se frânse într-o explozie de curcubee și lumină. Otunis păși spre Lumea de Dincolo, dar pe pajiștea verde dintre zidurile cetății, o mică piatră galbenă, în formă de ou, se rostogolea în necuprinsul întuneric. EL își întinse ramurile fără de frunze și, adunând-o, o cuibări între rădăcinile sale răsfirate în pământ. În sinea lui, închise ochii și, mângâiat de vise, căzu în somnul Eternității.

Liniștea îngheță orice murmur între zidurile cetății. Dincolo de înaltul prag doar apele smolite și pucioase ale Nemyrei, spumegau învolburate furia vânturilor de miazănoapte, scormonind vrajba din Sufletul Celui din Urmă. Veacuri la rând se risipeau în arșița tăcerii…

… Din cer, o ploaie neagră arsă în lumina fulgerelor, însoțea glasul de tunet al Ultimului Zeu, înecând pământul. Un tremur năprasnic zgudui zidurile bătrâne, stârnind valuri de praf. Smuls din visare, deschise ochii, simțind în uscăciunea trupului său scârțâitul durerii unui pustiu absolut. Vântul Furtunii îl agăță de vârfuri rupând cioturi de lemn uscat, dar fără putere în fața unui trup ce a adunat secole de veghe. Zâmbind a închis ochii, așteptând ca peste cer să curgă-n liniște sfârșitul, când, sub ultima clipire, la fereastra larg tăiată-n zidul cenușiu, un chip de tânără copilă își amăgea durerea, vărsându-și amarul între suspine.  Falduri largi de mătase în aspru fir de borangic mângâiau într-un colț, la marginea întunericului, o icoană ce-și strângea lacrimile în pumni. După secole în care au curs ani de secetă și uscăciune, EL întâlnea pentru întâia oară ploaia, iar ploaia, sub luciul stelelor aurii, descânta un suflet străin. Părul negru îi cădea lung peste umerii înveliți în mătase subțire, iar ochii văpăiau ca două mingii de foc, săgeți ascuțite către cer.

Un fulger albastru căzu izbind adânc în piatra seacă, chiar în buza ferestrei, dar pe chipul ei nu se putea citi nici zvâcnet de tremur, nici umbră de teamă. De niciunde, când și când, suspina spre înalt o chemare, dar în crudul necaz al așteptării doar un ecou surd răbufnea oftat înapoi.

Ramurile Lui fremătau a neputință în răbufnirile vântului de miază-noapte, dar murmurul foșnit al frunzelor nu răzbea spre fereastră. Oftând amar, își petrecu noaptea privind și ascultând durerea Străinei în simfonia furtunii.

În așteptarea zorilor, Întunericul se risipea lăsând lumina să urce încet, încet, pe pietrele prăfuite ale Turnului de Răsărit, iar Ploaia părea să se ferească din calea ei. La fel cu ploaia, chipul din fereastră dispăru fără urmă în momentul în care Aphiris, în carul său de foc, se ridică în centrul Universului brăzdând cerul cu mii de fulgere de aur.

Retras în Tăcerea dintre ziduri, El încercă să-și amintească unde și când a mai întâlnit acea privire ai cărei ochi erau de limpezimea unui cer senin… Dezorientat de frământările gândurilor, privirea îi căzu pe coaja oului dintre rădăcini, ce își zămislise fructul în poalele lui, și în clipa aceea totul părea limpede… Privi cu o ultimă căutătură spre fereastră, și cu o plecăciune se retrase în neclintita obișnuință a tăcerii. 

… Soarele scădea în asfințit îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului. Înserarea punea stăpânire peste Pământ și Ceruri, acoperind orizontul de jur împrejur, cu o umbră groasă, croită parcă dintr-o pâclă de nămol. Odată cu stelele se adunau și norii și Ea apărea întotdeauna în oglinda fereastrei, țesând ploi domoale peste pământul uscat și însetat de viață. 

Trecură ani fără număr în care … soarele scădea în asfințit, îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului, dar într-o dimineață cu zorii târzii, un fulger lovi unul din noadele uscate ale bătrânului copac. Privirea Ei căzu înspre lumină întâlnind durerea ochilor ce o îmbrățișau în tăcere. Coborî în alergare treptele din vechiul turn, îngenunchind și strângând în brațe scoarța rugoasă a celui din urmă copac. Cu lacrimi, ca o mângâiere, potoli focul ce-i cuprinse în flăcări brațele. 

”Nu te-am uitat să știi… Nu am uitat nici mângâierea și nici ocrotirea brațelor tale. Mă iartă dar, pentru toate acele clipe în care singură te-am rătăcit…”

”Micuța mea, ochii tăi mi-au dat lumina atâtor nopți în care nu am mai știut ce-nseamnă întuneric… Mi-ai trezit Inima din sumbrul somn al nesfârșitului, mi-ai mângâiat frunzele cu lacrimile tale și mi-ai răcorit sufletul de deșertăciunea pustietății… micuța mea…”

”Dragul meu, destinul ne așteaptă…”

… Și tâmpla fetei se lipi de scoarța aspră dând naștere unei pajiști verzi ce îmbrăcă pământul…  Zilele treceau, iar brațele uscate prindeau muguri mici și verzi, sub blânda mângâiere a picurilor de ploaie. Cele două suflete își înlănțuiau iubirea asupra întregului cuprins, cu praguri verzi și flori albe. Întâi un zumzet ca de gâze, apoi susurul izvoarelor trezite din adâncuri aveau să sfâșie tăcerea ce învelea pământul sub mantia liniștei. 

În Casa de Foc, Aphiris sorbea în liniște din cupe de tăciuni aprinși sângele pământului când în sala mare, Ayena, regina Phoenixilor, dădu năvală cu vești. Chipul de piatră al bătrânului zeu schiță o grimasă sub încruntarea privirii de foc. 

”Vorbește dar, de-mi tulburi odihna!”

Cu ochii în pământ Ayena povesti toate cele câte se întâmplaseră dincolo de ceruri. Într-o mare de tunete, Aphiris își ridică mărețul trup, pășind apăsat spre cupola ferestrei dinspre Răsărit. 

”E timpul să mergem…”

În Carul de Foc își amintea ultimele cuvinte cu care Otunis îl tulburase înainte de a stăpâni Pământul.

”E timpul, Ayena, adună-i pe toți… E cea din urmă luptă… Vom stârpi odată pentru totdeauna neamul pământesc” 

Se întoarse pre tron și cu o voce apăsată răcni: 

” Vin, Taunis, toarnă vin!!!” 

Dincolo de ceruri El și Ea treziră viața din adâncuri. Albastrul de sus era animat de fel și fel de păsări mai mari sau mai mici, iar pământul  era al fiarelor cu dinți tăioși și al pădurilor înalte și dese. Izvoarele tăiau adânc deșertul lăsând în jurul lor covoare vii de iarbă în palma căreia Viața își rodea sămânța. 

În spatele zidurilor cei doi își împlineau destinul. EA, atât de tânără, cu părul negru ce-i acoperea chipul subțire, dădea vieții rodul iubirii. Trupul ei plăpând cădea ca primăvara unui tablou din alte vremuri peste ținuturile ce nu demult erau doar prunduri de nisip. EL, cu brațele vânjoase, cu fruntea încărunțită, apăra de furtuni și vânturi fiecare pas al Ei. Dragostea lor îmbrăcă în culoare și mișcare pământul, până în orizont, dar amândoi știau că nu va trece mult și Ultima Luptă va începe. Se fereau să vorbească despre asta, din dragoste unul pentru celălalt, știind că unul fără altul se vor sfârși. Și totuși Destinul era scris în Cartea Veche. 

…Soarele scădea în asfințit îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului, când cerul se cutremură sub lovitura unui tunet înfiorător. Flăcări roșii sfâșiau albastrul încă senin al cerului, iar fulgere de foc cădeau până-n inima pământului pârjolind sub flăcări marea de viață până în jurul cetății.  În pragul porților, Aphiris își detună glasul înfiorător de fierbinte. 

”Deschideți dar, și închinați-vă, în fața Stăpânului vostru, și poate viețile voastre își vor găsi pacea într-un sfârșit rapid, fără dureri.”

Chipul aspru prins în flăcări văpăia a Ură și a Moarte. Pumnul masiv strângea o lamă de oțel topit, în adâncul celor nouă focuri și doar Porțile Albastre îi mestecau cuvintele împiedicându-l să treacă zidul prin foc. Din spatele porților, un foșnet viu aduse fără grabă răspunsul, stârnind mânia vulcanică a impunătorului zeu. 

”Mărețe Aphiris, adevărat este că drumurile tale sunt covoare de cenușă, și tot ce rămâne sunt covoare aurii de nisip, dar în spatele acestor ziduri, iubirea naște viață, lucru pe care sufletul tău de foc nu-l poate înțelege. Mânia te mistuie, și-ți dă putere asemeni unui vulcan, dar pacea nu o vei cunoaște niciodată. Ești orb și-nghiți frumosul, lăsând în urmă ce? Tăcere… Tu însuți nu te-ai săturat de amarul nemărginit ce ne cuprinde? Întoarce-te mai bine și uită de noi, de acest tărâm micuț, și te vom lipsi de orice supărare!!!”

”Cum îndrăznești nemernicie… Am să mă hrănesc cu lemnul tău, așchie cu așchie, am să te fac cenușă și am să te vântur între stele…” 

Pumnul greu izbi în porțile albastre cutremurându-le și lupta începu. Valuri de foc se ridicau până în înaltul zidurilor, înăbușind și sufocând aerul, de nerespirat. Dincolo de porți toate tremurau sub semnul sfârșitului. El își ridică arcul și un val de săgeți porni peste ziduri. Primul phoenix căzu într-o explozie de fum, praf și cenușă. Cerul nopții deveni un ciclon de vânturi ce înghițea fiecare strop de energie. Pământul se cutremura sub tunete, lovit de fulgere, făcand ca zidurile, încet, încet să se slăbească. Piatra Cenușie vărsa praf prin încheieturi. Din naltul cerului Aphiris, orbit de furie, lovea cu fulgere albastre în tot cuprinsul. Păsările de foc cădeau la rândul lor una câte una, izbindu-se de zidurile înalte. De partea cealaltă, EL își încorda arcul, iar EA săruta cu viață fiecare vârf de săgeată ce, trecând apoi peste ziduri, stingea suflul păsărilor de foc. Lupta închise clepsidra timpului, nimicind trupele ambelor părți, dar Balanța se înclină de fel atunci când o săgeată norocoasă atinse pulpa obrazului mărețului zeu. Înecat de furie și sânge, Aphiris explodă într-o ploaie de săgeți de foc, din care trei străpunseră zidul și se opriră în trupul gros al bătrânului copac. El se stingea acum în brațele ei, zâmbind cu ochii aproape stinși. 

”Victoria e aproape a noastră, dragostea mea. Nu e timp acum să mă plângi, întinde-mi arcul și din inima mea smulge ultima săgeată. Țintește-l acum, acum cât e slăbit și lipsit de apărare. Te voi iubi mereu, de sus dintre stele, și voi avea grijă de tine și de toți copiii noștri… Fă ca totul să fie verde, să fie viață… să nu fie în zadar… Te iubesc, Fetița mea!” 

Răpusă de durere se prăbuși peste trupul celui ce i-a fost soț dintotdeauna și tatăl copiilor ei: 

Te iubesc, dragul meu, te iubesc. Pentru tine, pentru noi, pentru cei care au fost, pentru cei care sunt și pentru cei ce vor urma, voi trimite această săgeată în inima celui de Foc. Dă-mi putere și crede în mine, și a noastră va fi izbânda, așa cum mama mea, Otunis, a prezis.” 

Sufletul ei se strânse întunecând cerul de nouri grei plini de apă. Lacrimile ei se transformară într-o furtună de ploi torențiale și vânturi amețitoare. Ochii îi scânteiau cuțite de jad, gata să sfarme orice munte, orice dușman. Inima ei mică pulsa într-un ritm amețitor asemeni unei furtuni dezlănțuite-n mare. În mâna stângă strângea arcul, în mâna dreaptă strângea ultima săgeată, iar fruntea țintuia spre cer. Buzele ei scrijelite în coaja fără de viață picurau un sânge în roșu intens… Învenină ultim–a săgeată cu toată dragostea ce o putu aduna într-un sărut.

”Aphiris! Privește-mă!!! Eu, fiica prințesei Otunis, ultima sămânță a Vechilor Zei, soața Copacului Vieții, pe care tu i-ai răpus, trimițându-i în lumea celor drepți, EU, Fata Străinelor Ploi, voi pune capăt existenței tale! Te voi răpune Aphiris, arată-ți chipul, deschide-te spre mine!”  

Arcul tremura încordat în mâinile ei mici și firave întinzând spre ceruri ultima săgeată, Speranța. Cerul se deschise lăsând să se întrevadă chipul în flăcări al zeului de foc. Un urlet de groază și plin de ură stârni furiile vânturilor scuturând pământul. Dintre norii negri o ploaie de fulgere porni spre pământ, o dată cu săgeata scăpată din încordare.
O explozie groaznică înghiți în fum și cenușă orice urmă de lumină, urmată apoi de clipe de liniște ce înghețară orice mișcare…

… Și Soarele scădea în asfințit îmbrățișând pământul în umbra sângerie a Apusului…

 

life_vs_death_by_trehee

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Copacul Vieții și Fata Străinelor Ploi&8221;

  1. … Nici nu mai citesc pana la capat, dar o voi face… Neaparat!
    Sant insa datoare cu ceva si nu mai vreau sa bag coada intre picioare!
    … Pacat ca am sters ce-ti scrisesem candva, in vers… de teama ca este poate, prea kitschig = nu pe masura a ceea ce scrii tu.
    Spuneam acolo cum picasem in Praga, la invitatia unui prieten si coboram, de la pensiune, sa ajungem la un partener de afaceri de al lui. Nu cred c-au trecut 10 minute si ma intrebam disperata daca am sa pot acumula atatea impresii, atata frumusete!
    … Asta a fost si prima mea impresie cand am citit pe aici.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s