S-a întunecat cerul afară și Timpu-mi pare tot mai trist,
Iar Ploaia tinde să mă doară, între pereții goi… Exist.
Lipsit de Armonia vieții, privesc prin geam picurii mici,
Cum vin mereu, tot împreună, stropindu-mi sufletul cu frici.
Mă stâng pereții, plin de vină, mă simt cuprins în golul mut,
Aud doar ploaia ce-n surdină, mă-ndeamnă vocea să-i ascult.
Aceeași melodie veche, pe care-n suflet des o mint,
Atârnă astăzi pe perete și nu mai pot să vreau s-o simt.
Mă strâng pereții tot mai tare, zdrobindu-mi urma de speranță,
Pe Cer, demult nu mai am Soare, furtună-mi este întreaga viață.
Nu plâng de patimi, între gene, deșert uscat, nisip fierbinte,
Dar mâna parcă îmi așterne, pe foaie, lacrimi în cuvinte.
Mă strâng pereții, stau la masă, învârt penița-n călimară,
Și parcă retrăiesc momentul unei vieți, de-odinioară.
Albastrul cald întins pe foaie, în rânduri parcă infinite,
Restrânge parcă într-o doară imaginea unei iubite.
Mă strâng pereții albi… Culoare? Din amintiri adun frântură,
În mine parcă Totul doare cum îmi lipsești TU, azi, din Mână.
Un tunet fremătă în mine, Tăcerea rupe a mea Ființă,
Mă strâng pereții, plec spre tine, c-un zbucium aprig de dorință.
Mă strâng trei cercuri peste suflet, cu fiecare Pas grăbit,
Bătrân și obosit în cuget, mă-ndrept spre-al Vieții asfințit.
De-ar fi să te găsesc Acolo, vom ocoli cumva cărarea…
De nu vei fi, EU – Amintire… Îmbrățișându-ți cu drag, Zarea.
Morala: Cel ce te iubește niciodată nu te va părăsi chiar dacă-i dai o mie de motive să renunțe… Când vei găsi acea persoană, fă bine și ține-o lângă tine, cu orice preț… Prea târziu e…prea TÂRZIU!!!
Uneori, si pe mine ma strang peretii…
ApreciazăApreciază
și atunci… ce faci?
ApreciazăApreciază
Plang…
ApreciazăApreciază
nu e bine… deschide geamul… acum de ce ești tristă?
ApreciazăApreciază
Eu mi-am dărâmat de curând unul…dar nu de tot, i-am lăsat două brațe, și-acum se suie pe ele pisica, ca să se gudure pe lângă ceilalți, rămași fermi și reci, de sus în jos…
ApreciazăApreciază
eu sunt nebun… tu ce ai?
ApreciazăApreciază
A doua mea natura…
ApreciazăApreciază
in toate scrierile tale cuvintele tale cad ca… o ploaie rece de toamna peste sufletul meu. citesc dand aprobator din cap. iubirea e nelinistea si zbuciumul firii nicidecum matematica cerebrala. ai fi un bun psiholog… intr-o zi poate… vom vb. cuvintele tale pot aduce lumina pe strada mea cu un singur bec… si ala chior.
ApreciazăApreciază
asa este… oricat am vrea sa lasam ratiunea sa domine, sunt convinsa ca ne modelam viata mai mult dupa emotii, sentimente, oameni. da, poate o sa vina vremea cand cuvintele mele vor putea sa aduca soare si pe strazile noastre, desi, de obicei, am creat lucruri frumoase doar in suferinta. iti multumesc, oricum! iti multumesc!
ApreciazăApreciază
🙂 cui, pe care, unde? azi nu fi trista… deseara iti spun de ce.
ApreciazăApreciază
azi, incerc sa nu fiu trista… e soare afara, suntem sanatosi atat cat se poate… belele pot curge 😀 astept poezia de diseara 🙂
ApreciazăApreciază
ce… poezie…vrei să-ți scriu ceva?
ApreciazăApreciază
Ma gandeam ca o sa mai pui o poezie… si nu o sa mai fiu trista 😀
ApreciazăApreciază
dar eu nu public zilnic… nici măcar săptămânal. Chiar dacă scriu… dacă vrei își fac o surpriză 🙂
ApreciazăApreciază
😀
ApreciazăApreciază
gata…
ApreciazăApreciază
Stiu! Superb!
ApreciazăApreciază
uffffff….
ApreciazăApreciază
Morala lupului moralist .
ApreciazăApreciază
păi cumva dau și eu…din aripi!!!
ApreciazăApreciază
,,Sa nu uiti, Darie” ce ai scris ! Morala din final este esenta iubirii, Dek !
ApreciazăApreciază
da? ioi… ce ma fac?
ApreciazăApreciază
Te invit la un mic concurs 🙂
http://literestacojii.wordpress.com/2013/08/17/mic-concurs/
ApreciazăApreciază
„Mă strâng pereții tot mai tare, zdrobindu-mi urma de speranță,
Pe Cer, demult nu mai am Soare, furtună-mi este întreaga viață.”
Am trait acesta senzatie, simteam neputinta, neputinta de a ma misca, simteam ceva… ceva nedefinit pe atunci care ma strangea si ma tintuia … simteam intuneric … simteam cum lipsa sperantei imi fura toate drepturile … insa nu stiam cum sa-mi exprim simtirile … exact asta era descrierea potrivita … ma strangeau peretii …
Versurile tale sunt absolut superbe … cred ca orice apreciere este prea mica pentru ceea ce scri tu …
Iar morala … este ceea ce simtim cu totii, sau aproape toti la un moment dat … ca am pierdut ceea ce n-am apreciat … vrem inapoi, dar timpul este ireversibil si,din pacate … „Prea târziu e…prea TÂRZIU!!!”
are de ce nu ne multumim cu ce aveam? Cand avem totul, parca nici acel tot nu ne multumeste si calcam in picioare … Trece timpul si realizam ca ceea ce am avut era minunat dar n-am putut aprecia la acel moment. Vrem sa ne intoarcem … am da orice sa putem intoarce timpul … iar in cele din urma, cu ce ne alegem? Cu nimic!
ApreciazăApreciază
nu esti lorelei, nu? glumesc… ideea e ca ceea ce scriu eu… nu e poezie… sunt refulari… chestii care dor in mine, nu mai pot sa le tin. de aceea nici nu public des… doar cand e prea mult. as vrea sa nu am de ce sa scriu… dar fiind prea tarziu… nu am ce face
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Stiu … n-ai putea scrie ceva ce n-ai trait … n-ai sti sa exprimi durerea cu atata claritate … Placerea e usor de expimat, ti-o poti imagina, insa durerea trebuie traita ca sa o decri cum o faci tu …
ApreciazăApreciază
sper că acum nu mai gândești așa, e trist să nu (mai) poți scrie…
ApreciazăApreciază
astea… au fost demult 🙂 vrăjeală de vânător :))))
ApreciazăApreciază
Ma strang peretii, prea adanci
In intunericul din mine
Care au adunat doar stanci
Ce-mi inghiontesc starea de bine
Ai cele mai superbe versuri….
ApreciazăApreciază
Pereții mei nu au culoare,
Sunt doar fantasme din trecut.
Din Întuneric nu văd soare,
Să pot s-o iau de la început.
Cuvântul meu, nu-i poezie,
Doar lacrimi strânse-n călimară,
Stârnind mereu melancolie,
Străinilor ce mă înconjoară…
ApreciazăApreciat de 2 persoane