Ghinda (o altfel de poveste)

… Preț de un oftat prelung, luna își feri chipul îmbrățișând cerul într-un întuneric profund și adânc. Lipsită de lumina palid-gălbuie, închise ochii subțiindu-și gândurile ce-i împiedicau pașii spre înainte. Tremurul tăcerii era sfâșietor și crud, doar când și când, câte-un tril amorțit de greier, își găsea sfârșitul în ciocul rece al vreunei păsări de noapte, răsărită parcă din neant. Poteca îngustă, o rătăcise într-un desiș ce-i închise calea, plină de rămurele și tufe țepoase ce îi scrijeliră brațele și gleznele până la sânge, cufundând-o în teama nopții. Era singură la marginea pădurii ce parcă a înghițit-o în negura ei, și totuși, pe alocuri, câte un luminiș îi  oglindea chipul în naltul Universului dându-i speranță. 
Privi din nou spre cer întrebătoare, dar frica nu-i lăsa în Cunoaștere puterea Cuvântului.  Și totuși, De Ce?
Acolo sus, ea însăși avea până nu demult, un loc al ei, în care simpla-i menire era să strălucească abisal. N-a mai răbdat indiferența, și în zorii unei nopți întârziate ”a căzut” între muritori, lângă El… O Inimă de Gheață cunoscu pentru întâia oară vibrația vie a unui Puls. O singură scânteie fu îndeajuns să nască Văpaia Focului care-n urgia ei, în trei Picături de Roșu, a însemnat în Eternitate păcatul. Viața îi pătrunse-n carne, dând Căldură și Culoare, roșu în obraji și sânge în vene. Un ceas și mii de secunzi a rupt din sine, sub mângâierea și sărutarea pătimașă a dragostei ce a înălțat-o pentru întâia oară peste Orizont. Ochii îi erau aprinși ca doi tăciuni în jar, iar părul auriu exploda-n lumină. Dar era încă noapte și Tatăl ei întotdeauna, Pretutindeni, veghea la rânduiala firească a lucrurilor. Timpul, nemilos din fire, în barba-i înălbită și murmur arțăgos trăsni cu Fulger în iubirea ei, atins adânc, în Ordinea lui Ancestrală. Pentru întâia oară cunoscu Durerea și inima i se rupse-n două: Ură și Frică.

Alerga, nestăpânită, cu lacrimi de rouă peste petalele florilor ce-și înălțau fruntea spre Viață. Alerga, cu dor și dorință de răzbunare spre ultima lumină din viața ei. Îl va lipsi de cel mai de preț lucru din infinitul existenței lui Nemărginite, Sufletul Ei.
Nu mai e mult, își spunea, îmbărbătându-și trupul istovit de dureri și oboseală. Pe sânul ei stâng, cădeau vineții semnele ultimelor trei încercări, pline de otravă.
Se opri, simțind că toată goana nebună, nu-i va ajuta cu nimic. Drumul spre Marginea Firii, e drumul Cunoașterii, unde fiecare gură proaspătă de aer, te va aduce  într-un final mai aproape cu un pas de Răspuns. În vis, Pomul Vieții i-a arătat Calea Nopții, Ea singură izbutind să treacă peste toate cele nouă încercări… Își șterse lacrimile, și cu glas scăzut, ridică vocea blând spre ceruri: Iartă-mă, Tată… Am viața mea…
Aerul umed și rece, prevestea iminenta cădere a zorilor, secundă în care totul se va sfârși, luându-i ultima suflare. Timpul, acum dușmanul ei cel mai crud, îi alerga înainte furându-i veșmântul întunericului. Ea însăși sub țesătura albă, dar tot mai zdrențuită, nu părea a fi mai mult decât o umbră rătăcită în pasul Ecoului. ”Secunda” a fost blestemul Ei, ferită-n  Ramura Păcatului, peste care ”Minuta” s-a aruncat, lipsind-o de privirea Bătrânului Etern. Din iubire și-a adunat necazuri, jertfindu-și nemurirea pentru o clipă de patos. Dar nu regreta nimic și fruntea-i stătea dreaptă în vânt…

Nu mai e timp… Soarele era cu o palmă deasupra zării și trupul ei tot mai frânt. ”Ce-ți dorești e lângă tine…” atât a apucat să învețe în scurta ei
Vântul se potoli, și parcă în depărtare, auzi freamătul Chemării. Era atât de aproape, dar în fața ei de peste orizont săgeți aurii picurau flămânde, foc în carnea ei. Cu lacrimi în ochi, zâmbi îngenunchind în fața Mărețului Copac.
”Am ajuns, Stăpâne. Mă iartă pentru al meu păcat, dar mă primește și primenește rogu-te această ultimă-mi scânteie, Sufletul Meu… Curând voi fi Cenușă, dar am iubit și nu vreau să îmi pierd căldura inimii ce-mi naște Dorul. O eternitate în haos nu prețuiește cât o clipă de Fericire… Și fericirea se plătește-n lacrimi.”
O lacrimă se smulse-n scoarța rugoasă a copacului și Soarele o îmbrățișă cu toată lumina lui ștergându-i trupul în vânt….
Glasul Timpului răsuna cu Tunet de furie și de durere, între copacii înclinați sub vâjul plin de nerv al furtunii… Copacul Vieții stătea drept în calea Timpului, mândru și falnic Stejar.
Între rădăcini, ferită, o Ghindă știa Răspunsul la Toate întrebările Inimii. Numele ei de Stea, va fi etern lipsit de strălucire, și toată viața ei se contopește cu izul cenușiu al acestei ultime nopți, dar numele ei de Suflet va dăinui ca o poveste din vremuri de demult pe buzele tuturor îndrăgostiților. Te Iubesc!!!”

aqeerwq

Anunțuri

18 gânduri despre &8222;Ghinda (o altfel de poveste)&8221;

  1. Minunata „altfel de poveste”, care imi transmite ca numele de Suflet va fi traire eterna fiind dezvaluit in drumul Cunoasterii si al Iubirii, iar numele de Stea aduce doar zadarnicia vietii invesmantate in frica.
    Ma bucur sa cunosc o astfel de ghinda!

    Apreciază

    • De-ar fi totul atât de simplu, să închidem ochii să trăim în vis ca și cum ar fi realitate… ce s-ar întâmpla? Tu știi că mai există oameni ce n-au curaj să-și trăiască viața? De fapt povestea mea, e o săgeată… să vedem câte palme-mi iau 🙂

      Apreciază

      • Poate ca simplitatea nu este tocmai in natura umana…simtim placerea castigului cu cat acesta are un drum mai greu de parcurs.
        Atunci cand frica este semn de mecanism de aparare, ea este inevitabila ca parte a personalitatii noastre, dar cand intervine ca obstacol in esenta trairii bazata pe cunoastere si experimentare, nu poate decat sa incorseteze spiritul uman.
        Si pentru ca sunt oameni care traiesc in fobii, poate ca astfel de povesti,ca ale tale, le mai lumineaza calea!

        Apreciază

        • nici măcar… Dan Teodorescu avea un text… strada mea cu un singur bec… acum becul acesta luminează ce vrea fiecare… eu cu siguranță voi încasa jap-jap 2 palme, niște acuze fără fond și end of the end. de fapt, chiar și eu mă întreb, la vârsta mea, cum de pot să mai cred în povești?!

          Apreciază

          • Ah! Ce simt aici?! Puţin Scepticism, puţină Neîncredere…sunt personaje negative, aşa că ne vom lupta cu ele! Mintea noastra ţese continuu poveşti, doar să le acceptăm.
            Eu cred în poveşti, chiar şi la vârsta mea, aşa că mă voi bucura în continuare de farmecul lor.

            Apreciază

            • eu nu spun că nu mai cred în povești sau că am de gând să renunț la ele… doar că uneori mă simt pierdut de realitate, iar gândul meu umblă pe alte cărări. ce vor oamenii azi? SIGURANȚA zilei de mâine! Dar trăind pentru mâine uită că și azi e o zi și că poate acel mâine pentru care ei se chinuie azi, se poate să nu mai vină niciodată. mă lovesc deseori de întrebarea asta: pentru ce trăiești tu? nu trăiesc pentru ceva, pur și simplu trăiesc și mă bucur de AZI. mă hrănesc cu bucuria de a face un om să zâmbească, mă simt fericit când pot ajuta, când cumva, știu că voi rămâne în amintirea cuiva… și totuși mă întristează faptul că pentru cei mai mulți eu reprezint o amintire, nu un AZI concret.

              Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s