Ziua în care Adevărul doare

 

Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

 

Poemul 1: Ziua când Adevărul doare

 

Privirea-ți caută pământul sub gândurile ce te-apasă.
Nu pot să te privesc în ochi, nu poți să-mi spui nimic, deci lasă.
Tăcerea cade între noi, serbând nemernicia firii,
Cu care am aruncat noroi pe rând, în flacăra iubirii.

Ce rost, atâtea întâmplări înșiruirăm azi, zadarnic,
Când totul se împarte-n doi finalul poate fi doar tragic.
Purtarăm vina împreună, și umerii ne-apasă greu,
Dar vinovat întotdeauna voi fi mereu, mereu doar Eu.

Mă simt uscat, fără putere, să te ridic, cu ce cuvânt?
Când vâna plină de durere săpat-a singură mormânt.
În suflet pot să am iertare, dar singură tu nu mă vrei,
De ce când plângi, în mine doare, de ce te închizi în ochii mei.

E nefiresc să dai doar ură acum când sunt pe drumul bun,
Când de păcat și de minciună  nu mă ating, când mă adun.
Ești sfântă, albă pentru mine și toate, toate câte-au fost,
Îmi fac mult rău dar îți vreau bine, renunț a căuta vreun rost. 

Eu te-am iertat și vreau iertare, nu vreau să las totu-n trecut,
Știu, știi,  Azi Adevărul doare și totul pare că s-a rupt.
Dar nu-i așa, o simți prea bine, din răzbunare mă lovești,
Din Toate dau să fiu cu TINE, căci te iubesc chiar când greșești.