… şi nu mai ştiu cum să vânez un leu, de fapt, o leoaică. Nu vreau s-o ucid, s-o rănesc, nu vreau nici măcar să o ating deşi, nu ştiu ce vreau.
Am închis geamul ferestrei într-un oftat prelung…
Am închis ochii şi toate gândurile ce nu-şi au rostul, dar sufletul meu tot mai picură venin…Şi ne-am obişnuit să avem toate aceste furtuni ce-mi răscolesc adâncul inimii şi nu fac altceva decât să aprindă alte şi alte scântei ce mai târziu sau mai devreme vor ajunge adevărate văpăi. Tăcerea mea în cuvintele tale doare pentru amândoi şi nici nu ai început să scrii primele rânduri de poveste, când eu ţi-am spus cum te iubesc, dar tu nu simţi decât un gust amar şi vorbe.
Pentru a nu ştiu câta oară suprim toate acele rele pe care aş vrea să ţi le spun şi cu care aş rupe orice barieră în calea lacrimilor tale. Nu ştii să plângi pentru că în felul tău lacrimile ce nu pot fi îndeajuns de grele sunt doar un semn, o ultimă slăbiciune, iar tu, tu nu poţi da greş în faţa nimănui.
Dintre cearşafuri glasul tău răsună ca un tunet în mintea mea obosită de atâtea gânduri şi nu faci altceva decât să întuneci şi să eclipsezi frumuseţea acestei minunate zile de primăvară.
Privesc pe geam cum cireşul din grădină se scutură de flori, de albul picurat cu roz, şi ştiu că a sosit clipa să plec, doar că inima îmi spune că ar vrea să mai rămână, să mai întârzie, o viaţă măcar…
E cald aici la tine, între furtuni!
Vântul mi se joacă-n păr, sucindu-mi ideile, hrănindu-mi nehotărârea şi alimentându-mi teama că te-am pierdut pentru totdeauna. Cu fiecare pas, ce mă duce tot mai departe de tine, ritmul meu se pierde ca un puls cardiac în linia continuă. Aş vrea să cred că eşti în spatele meu şi din clipă în clipă ai să mă prinzi din urmă, cu mâinile la ochi, zâmbindu-mi ai să mă strângi în braţe cât poţi tu de tare şi poate aşa, primăvara îşi va aminti de noi, şi ne va cerne din nou bucuria în suflete… Dar nu, e prea uşor să visezi cu ochii deschişi, să trăieşti într-o lume ireală în care toate se întâmplă după bunul plac al inimii şi deseori nu e îndeajuns doar să iubeşti şi să visezi.
Cu ochii înfipţi în vidul Bucureştiului, mă îndrept spre casă. Primul semafor şi o mână uşoară pe umărul meu, îmi trezesc o emoţie fierbinte în stomac.
– Hei, de ce mergi aşa de repede, parcă alergi! Pentru numele lui Dumnezeu, ştii de când încerc să te prind din urmă?
– Bună Raluca. Scuze, eram prins în ceva… cu mintea, gânduri.
– Omuleţule, tot un zăpăcit ai rămas. Să trecem dar… Ce mai faci, ce mai zici?
Ne pierdem în poveşti şi amintiri trecute, din vremuri ce par atât de vechi, prăfuite şi râdem zgomotos, stârnind curiozitatea trecătorilor ce-şi pierd privirile spre noi. Ne-am reîntâlnit în iarnă întâmplător în tren, şi iată-ne acum într-o cafenea pe lângă Medicină, rememorând trecutul. Raluca, puştoaica de acum zece ani, e o femeia zveltă, şic, dar care şi-a păstrat perfect sufletul şi spiritul de copil… Am fost îndrăgostiţi unul de celălalt, doar că pe rând.
Cu bărbia în pumni, molfăie capătul roz al paiului într-o joacă nervoasă. Ochii ei, două perle negre, par a se aprinde într-un cerc de foc şi simt cum vor să smulgă din mine fiecare răspuns. Încerc o eschivă dar mă încurc în cuvinte şi renunţ. Tăcerea dintre noi devine un pic agasantă pentru că în aer pluteşte ceva, o întrebare ce parcă…aşteaptă un răspuns ce va veni şi mai greu.
Încerc să spun ceva dar telefonul vibrează pe masă cu numele Ei. Mi-l ia uşor, din mână zâmbind, respinge apelul făcându-mi un semn discret să tac…
– Iulian… De ce nu m-ai sunat?
” Omuletule, tot un zapacit ai ramas!”
Ma asez langa insiruirea ta de cuvinte ca langa o salcie plangatoare, mereu am stiut sa le ascult tanguirea duioasa. Si-mi faci sa-mi fie umbra, sa-mi fie bine, sa ma odihnesc citindu-te. Ape adanci ascunde fiinta ta, de acolo se ridica involburate gandurile ce nu-ti dau pace si te fac sa scrii atat de curat.
ApreciazăApreciază
irina….de fiecare dată când citesc ceva scris de mâna ta îmi vin în minte versuri…..tot ce scrii sună a poezie….îmi place să dau glas rândurilor tale şi să le ascult…dar pentru mine??? eu nu merit atât de mult. mă simt ruşinat de cuvintele tale ce îmi gâdilă sufletul. ce pot să mai spun eu….
ApreciazăApreciază
Sa nu spui ca nu meriti! Nu ai voie! Cine stabileste oare ce si cat meritam? E o reciprocitate in sensibilitatea cu care ne citim si ascultam, e vorba de o comunicare atat de sensibila si ma bucur sa te stiu astfel, deoarece celor mai multi nu le este ” la indemana”. Esti fratele meu mai mic intru … melancolii! 🙂
Nu te mai rusina, bucura-te! Pur si simplu.
ApreciazăApreciază
optimismul ăsta….mersi irina, fără prieteni n-am putea merge înainte!
ApreciazăApreciază
„Am fost îndrăgostiţi unul de celălalt, doar că pe rând.” Imi suna atat de cunoscuta replica asta…Am ajuns candva la vorba asta, dar acum imi vine doar sa zambesc. Tie, nu?
Astept continuarea „povestioarei” 🙂
ApreciazăApreciază
crezi tu că va avea o continuare????
şi da…de câte ori nu s-a întamplat să iubeşti persoana nepotrivită….de câte ori nu s-a întâmplat să iubeşti la momentul nepotrivit….
ApreciazăApreciază
Trebuie sa fie o continuare, indiferent daca e favorabila sau nu…
Apropo ….”Raluca…Capricii de Leu!”..interesanta denumire 🙂
Ma simt flatata pentru ca ma aflu la categoria „Prieteni”. Multumesc!
ApreciazăApreciază
sincer… Capricii de leu…ar fi trebuit să se numească… dar n-am îndrăznit. plus că m-am depărtat mult de subiect…şi am ajuns iar la Raluca. mă învârt în jurul ei pentru că şi ea orbitează în jurul meu….şi totuşi…
Da, Prieteni…eu sunt deschis şi mi se pare normal să consider prieten un om cu care împart gânduri, taine…asta e. nu-mi mulţumi….că n-ai de ce! acum e timpul meu să te citesc!
ApreciazăApreciază
Se numeste Raluca si e tot in zodia Leu?
Cam multe asemanari cu mine, cel putin de nuanta 🙂
ApreciazăApreciază
nu ştiu ce nuanţă vezi tu….dar eu nu-mi permit…
sunt cuminte! (cred) S-a nimerit să fie Raluca…dar Raluca mea nu e leu…altcineva e leu….dar dacă vrei tu să fii parte din poveste… ok! 😉
ApreciazăApreciază
Nu am spus ca vreau sa fac parte din poveste, nu cred ca as avea de ce!
Era doar o constatare, dar se pare ca m-am incurcat in cuvintele tale. Tu vorbesti despre o Raluca si despre un leu. Am inteles gresit doar…
ApreciazăApreciază
de fapt sunt trei personaje…. Leoaica (n-am voie să dau nume), Raluca, Eu….uneori şi Robert!
ApreciazăApreciază
M-am prins de cele doua personaje. Initial am crezut ca e 2 in 1:)
Tu cum te numesti, de fapt? 🙂
ApreciazăApreciază
Numele meu real??? că dacă e cel din poveşti e simplu Eu!
ApreciazăApreciază
Ok 🙂
ApreciazăApreciază
Deci nu te cheama Iulian? Asa intelesesem din finalul textului..
ApreciazăApreciază
:))) ba da….iulian…în buletin….însă, puţini ştiu asta…
eu însumi mă prezint…mishu
ApreciazăApreciază
Hmmm…. asa deci 🙂
ApreciazăApreciază
aşa deci…ce???
ApreciazăApreciază
Te numeste Iulian. Credeam ca e un pseudonim…
Nu asta te intrebasem mai sus? 🙂
ApreciazăApreciază
da dar ştii cum e…lumea mai uită…..de fapt iulian, mishuk, dek dey…who gives a shit!?
aici suntem doar umbrele oamenilor care….nu mai suntem….
ApreciazăApreciază
Nu-mi place pesimismul tau!!!
ApreciazăApreciază
să ştii că nu sunt pesimist de felul meu….doar că nu trec printr-o etapă happy!!!
prefer să văd lucrurile în alb şi negru deşşi uneori visez cam mult…la multe….
ApreciazăApreciază
tare frumos scrii, mishukule!…pe bune!…esti foarte, foarte talentat!..bine…si povestea e!!!! n-am citit eu chiar tot ca te-am descoperit tarziu dar povestile astea se simt chiar si atunci cand sunt articulate subtil, nuantate…imi placi!
stai sa mai citesc:)
ApreciazăApreciază
m-ai flatat….stai să mă curăţ de ruj!
ApreciazăApreciază
stai ca te curat eu!…ia, vino-ncoa:)
ApreciazăApreciază
mă cureţi…de tot…dar mai lasă-mă să cânt o dată!!!!
ApreciazăApreciază
ohooo..te las să cânți!…care să fie ultima melodie:))????
ApreciazăApreciază
ain`t no sunshine when you`re gone…dar mai aşa pe la 3 dimineaţa când o să fiu sătul de folk…
ApreciazăApreciază
așa sa fie!:)
ApreciazăApreciază
e clar am pus-o! vorba melodiei…
„iar am puso iar am puso…” a se lua în considerare că e manea…şi ăia nu le au cu punctuaţia şi regulile ortografice…e citat!
ApreciazăApreciază
adicătelea n-o plac pe Cratima…și ce femeie e, măi nene!:)
ApreciazăApreciază
care e vârsta perfectă pentru o femeie???
ApreciazăApreciază
de la 5 la 10 ani daca nu s-a lasat si cu omor:)
ApreciazăApreciază
mda… la asta nu mă aşteptam…ce-i drept femeile au o genă predilectă pentru astfel de fapte. dar nu-i bai. mie îmi plac omorurile. instinctul patologic şi nevoia de un craniu îşi spun cuvântul. de aia nu e bine să stăm invizibili pe mess
ApreciazăApreciază
:)…ce rău ești, mei!!!
ApreciazăApreciază
nu ştiu dacă rău…sâmbătă mi s-a spus doar că sunt misogin…pentru că am bătut o femeie…la whist!
ApreciazăApreciază
Melodia, imaginea, scrierea = minunatie. Bravo, Bravo, Bravo !!!!!!
ApreciazăApreciază
:))) mă simt ca o măslină!
ApreciazăApreciază