… şi nu mai ştiu cum

… şi nu mai ştiu cum  să vânez un leu, de fapt, o leoaică. Nu vreau s-o ucid, s-o rănesc, nu vreau nici măcar să o ating deşi, nu ştiu ce vreau.
Am închis geamul ferestrei într-un oftat prelung…

Am închis ochii şi toate gândurile ce nu-şi au rostul, dar sufletul meu tot mai picură venin…Şi ne-am obişnuit să avem toate aceste furtuni ce-mi răscolesc adâncul inimii şi nu fac altceva decât să aprindă alte şi alte scântei ce mai târziu sau mai devreme vor ajunge adevărate văpăi. Tăcerea mea în cuvintele tale doare pentru amândoi şi nici nu ai început să scrii primele rânduri de poveste, când eu ţi-am spus cum te iubesc, dar tu nu simţi decât un gust amar şi vorbe. 
Pentru a nu ştiu câta oară suprim toate acele rele pe care aş vrea să ţi le spun şi cu care aş rupe orice barieră în calea lacrimilor tale. Nu ştii să plângi pentru că în felul tău lacrimile ce nu pot fi îndeajuns de grele sunt doar un semn, o ultimă slăbiciune, iar tu, tu nu poţi da greş în faţa nimănui.
Dintre cearşafuri glasul tău răsună ca un tunet în mintea mea obosită de atâtea gânduri şi nu faci altceva decât să întuneci şi să eclipsezi frumuseţea acestei minunate zile de primăvară.
Privesc pe geam cum cireşul din grădină se scutură de flori, de albul picurat cu roz, şi ştiu că a sosit clipa să plec, doar că inima îmi spune că ar vrea să mai rămână, să mai întârzie, o viaţă măcar…
E cald aici la tine, între furtuni!
Vântul mi se joacă-n păr, sucindu-mi ideile, hrănindu-mi nehotărârea şi alimentându-mi teama că te-am pierdut pentru totdeauna. Cu fiecare pas, ce mă duce tot mai departe de tine, ritmul meu se pierde ca un puls cardiac în linia continuă. Aş vrea să cred că eşti în spatele meu şi din clipă în clipă ai să mă prinzi din urmă, cu mâinile la ochi, zâmbindu-mi ai să mă strângi în braţe cât poţi tu de tare şi poate aşa, primăvara îşi va aminti de noi, şi ne va cerne din nou bucuria în suflete… Dar nu, e prea uşor să visezi cu ochii deschişi, să trăieşti într-o lume ireală în care toate se întâmplă după bunul plac al inimii şi deseori nu e îndeajuns doar să iubeşti şi să visezi.
Cu ochii înfipţi în vidul Bucureştiului, mă îndrept spre casă. Primul semafor şi o mână uşoară pe umărul meu, îmi trezesc o emoţie fierbinte în stomac.
–   Hei, de ce mergi aşa de repede, parcă alergi! Pentru numele lui Dumnezeu, ştii de când încerc să te prind din urmă?
–   Bună Raluca. Scuze, eram prins în ceva… cu mintea, gânduri.
–   Omuleţule, tot un zăpăcit ai rămas. Să trecem dar… Ce mai faci, ce mai zici?
Ne pierdem în poveşti şi amintiri trecute, din vremuri ce par atât de vechi, prăfuite şi râdem zgomotos, stârnind curiozitatea trecătorilor ce-şi pierd privirile spre noi. Ne-am reîntâlnit în iarnă întâmplător în tren, şi iată-ne acum într-o cafenea pe lângă Medicină, rememorând trecutul. Raluca, puştoaica de acum zece ani, e o femeia zveltă, şic, dar care şi-a păstrat perfect sufletul şi spiritul de copil… Am fost îndrăgostiţi unul de celălalt, doar că pe rând.
Cu bărbia în pumni, molfăie capătul roz al paiului într-o joacă nervoasă. Ochii ei, două perle negre, par a se aprinde într-un cerc de foc şi simt cum vor să smulgă din mine fiecare răspuns. Încerc o eschivă dar mă încurc în cuvinte şi renunţ. Tăcerea dintre noi devine un pic agasantă pentru că în aer pluteşte ceva, o întrebare ce parcă…aşteaptă un răspuns ce va veni şi mai greu.
Încerc să spun ceva dar telefonul vibrează pe masă cu numele Ei. Mi-l ia uşor, din mână zâmbind, respinge apelul făcându-mi un semn discret să tac…
–   Iulian… De ce nu m-ai sunat?

Anunțuri

39 de gânduri despre &8222;… şi nu mai ştiu cum&8221;

  1. ” Omuletule, tot un zapacit ai ramas!”
    Ma asez langa insiruirea ta de cuvinte ca langa o salcie plangatoare, mereu am stiut sa le ascult tanguirea duioasa. Si-mi faci sa-mi fie umbra, sa-mi fie bine, sa ma odihnesc citindu-te. Ape adanci ascunde fiinta ta, de acolo se ridica involburate gandurile ce nu-ti dau pace si te fac sa scrii atat de curat.

    Apreciază

    • irina….de fiecare dată când citesc ceva scris de mâna ta îmi vin în minte versuri…..tot ce scrii sună a poezie….îmi place să dau glas rândurilor tale şi să le ascult…dar pentru mine??? eu nu merit atât de mult. mă simt ruşinat de cuvintele tale ce îmi gâdilă sufletul. ce pot să mai spun eu….

      Apreciază

      • Sa nu spui ca nu meriti! Nu ai voie! Cine stabileste oare ce si cat meritam? E o reciprocitate in sensibilitatea cu care ne citim si ascultam, e vorba de o comunicare atat de sensibila si ma bucur sa te stiu astfel, deoarece celor mai multi nu le este ” la indemana”. Esti fratele meu mai mic intru … melancolii! 🙂
        Nu te mai rusina, bucura-te! Pur si simplu.

        Apreciază

  2. „Am fost îndrăgostiţi unul de celălalt, doar că pe rând.” Imi suna atat de cunoscuta replica asta…Am ajuns candva la vorba asta, dar acum imi vine doar sa zambesc. Tie, nu?

    Astept continuarea „povestioarei” 🙂

    Apreciază

    • crezi tu că va avea o continuare????
      şi da…de câte ori nu s-a întamplat să iubeşti persoana nepotrivită….de câte ori nu s-a întâmplat să iubeşti la momentul nepotrivit….

      Apreciază

  3. Trebuie sa fie o continuare, indiferent daca e favorabila sau nu…

    Apropo ….”Raluca…Capricii de Leu!”..interesanta denumire 🙂
    Ma simt flatata pentru ca ma aflu la categoria „Prieteni”. Multumesc!

    Apreciază

  4. tare frumos scrii, mishukule!…pe bune!…esti foarte, foarte talentat!..bine…si povestea e!!!! n-am citit eu chiar tot ca te-am descoperit tarziu dar povestile astea se simt chiar si atunci cand sunt articulate subtil, nuantate…imi placi!
    stai sa mai citesc:)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s