Boem…

Din vânturi ce împing tăcerea în lumi de nedescris,
Sub zidurile înalte ce-ascund mister şi vis,
Pe drum de piatră tare ce-ngroapă umbre vii,
Îţi urmăresc parfumul orelor târzii.
Din toate ale tale am strâns într-un poem,
Cuvinte înşiruite pe un şirag boem,
Frânturi cât o scânteie ce ard acum văpăi,
Nu-mi lasă amintirea, îmi fură ochii tăi.

Frumoasă castelană a spiritului meu,
Mi-ai ferecat cu lanţuri şi lacăt trupul greu,
Mi-ai dat şi fierbinţeala ochilor nebuni,
Ca timpul din clepsidră, te vânturi printre mâini.
Şi nu pot ţine pasul, şi nu pot să ajung,
La uşa casei tale… Să pot să te pătrund,
Să mă hrănesc cu focul pasiunii tale,
Să îţi răpesc scânteia ce arde totu-n cale…

Dar tu…
Mă laşi fără suflare să mă topesc de dor
Îngenunchiat în lacrimi să fiu un cerşetor
A cărui existenţă aş vrea să o resimţi.
Un fir din firul ierbii pe care tu te-ntinzi
O frunză din copacul, bătrân, ce îţi ţine umbră,
Un vânticel de vară şi-a lui dogoare blândă,
Să fiu doar lângă tine. pe nume să te chem.
Să îţi şoptesc din strună un cântecel boem.