Linişte…

Soarele prinde să cadă în cumpăna orizontului şi încet, încet ghearele întunericului tind să acapareze peisajul. Tu nu eşti aici, eu nu sunt acolo iar liniştea dintre noi încarcă atmosfera. Cerul e senin dincolo de toate stelele universului dar noi ştim să-l înnourăm cu micile noastre orgolii…
Au trecut zile fără tine şi ştiu că au să mai treacă. Mi-e frică să le număr fiindcă în şirul lor pot părea prea multe, iar gândul meu nu are răbdare şi   linişte să suporte atâta suferinţă…
Soarele s-a stins…Îngropat în întunericul nesfârşit stau si privesc forfota cuplurilor mai vechi sau mai noi. Pentru cei singuri nu pot simţi decât compasiune, în fond, mă număr printre ei. Tu eşti acolo, eu sunt aici, şi un ocean de linişte ne desparte.
Să-mi aprind o ţigară, poate aşa voi zgudui tăcerea ce apasă ca un chin asupra sufletului meu. Un bătrân se opreşte lângă mine tremurând şi-mi pune o întrebare. Privesc prin chipul lui gol şi-ncerc să-i simt din buze frânturi silabice căci vocea lui mută n-are glas pentru urechile mele surde…A plecat fără-nţeles, zâmbind. Zâmbesc şi eu…
Totul se mişcă-n jurul meu în valuri agitate, surprind priviri ce ma fixează şi ochi ce mă ocolesc pierduţi în ignoranţă. Nu am puterea să absorb această forfotă înspumată, să sparg în mii de cioburi oglinda în care tu ai închis orice răbufnire a sufletului meu.
Au trecut câteva ceasuri în care doar timpul şi-a urmat necurmatul mers. Nimic nu s-a schimbat. Aceeaşi furie-n surdină îmi macină încrederea, ştirbindu-mi răbdarea. Camera goală, pare cu atât mai lipsită de viaţă, cu cât tu nu eşti acolo. Privesc în jurul meu ca-ntr-o oglindă şi-mi vine să râd când văd cât de bine mă descrie această omagine mortuară, de cavou. Timpul vrea să îmi mai dea o lecţie de viaţă arătându-mi că indiferent de cât de rece ar fi în sufletul lui, nu bate pasul pe loc. Şi are dreptate, observ că într-adevăr e rece şi e frig, în sufletul meu. Să fie liniştea de vină sau doar el, singurul si cel mai mare duşman al meu… L-aş omorî…cu o plăcere ancestral-universală (oare există aşa ceva??? ).
Îmi culc capul pe perna ta, şi strâng în braţe acel mic nimic pe care tu îl iubeşti atât de mult. Lumina e stinsă, geamul deschis, iar valurile perdelei îmi dau o senzaţie de tremur intens. Nu eşti aici să-mi spui “noapte bună” şi parcă somnul a uitat de mine. Stau culcat pe o parte şi număr secundele rămase spre dimineaţă.Ceasul ticăie netulburat, însoţindu-ma meticulos in ritmul lui agasant şi monoton. Una câte una secundele se scurg, iar gândul meu tinde să încalece pe cufărul de amintiri. Din valurile de umbre nedesluşite, aceeaşi chitară verde, înt-un colţ rezemată de perete, îşi scoate la vedere chipul. Mi-e dor de ea, mi-e dor să-i cânt până inchide ochii, şi-apoi s-o sărut, să-i şoptesc…Cele două cuvinte care îţi plac atât de mult să le asculţi şi să le sorbi într-un sărut febril…
E dimineaţă… Eu aici şi tu…departe!



Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Linişte…&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s