Dulci Nimicuri….

 

Din uşă înghesuite, stau să glăsuiască,
Acele dulci nimicuri ce poate au să găsească,
Cheia ce deschide lăcata de pe poartă,
Să curgă înlăuntru lumină albă, caldă.

Pierdută prin cuvinte, rostite din tăcere,
Lăsate în dăinuire, în gânduri efemere,
Să-ţi descreţească fruntea, să-ţi mângâie obrazul,
Să-ţi şteargă orice umbră, tristeţea şi necazul.

Cu iz de aventură, pe pat de păpădie,
Nostalgică chemare dintr-o poveste vie,
Îţi picuri visele, în stropi mari de cerneală,
Cu o peniţă veche, din vechea călimară.

Şi cu răbdare multă, din focul ce te scaldă,
Nu laşi nicio secundă văpaia să te ardă.
Nu laşi nici vântul rece în gheaţă să te prindă,
Privirea ta fierbinte nu poate să se stingă

Şi sar scântei grămadă din ochii furibunzi,
Atunci când eşti prea plină şi gata să-i inunzi,
Cu stropi de fericire sau lacrimi prea amare
Te afunzi în dulci nimicuri privind departe-n zare.

Clepsidra


 …Vântul suflă cald prin golul ferestrei, valsând în valuri volanele perdelei de mătase. Cu vuietul sublim în armonie cu foşnetul murmurat al teilor din grădină, totul pare o melodie contemplativă a primului pas spre libertate.Lumina pală a lumânărilor ce le-ai aprins, tremură ritmic în balans de cadână orientală. Mult parfum de iasomie şi arome amărui de ciocolată îţi incită intens simţurile ca o presiune plăcută asupra minţii şi o dulce mângâiere asupra trupului.
Te afunzi în adâncul moale al patului prea mare pentru astfel de momente, lăsând albul de var al camerei să se înece în negura cenuşie a nopţii. Ai închis ochii sub mângâierea tulburătoare a glasului atât de apăsător al tăcerii.
Eşti singură, ca o prinţesă de poveste închisă în naltul turn, în aşteptarea împlinirii visului de dragoste. Undeva un Făt-Frumos rătăceşte călare pe calul său alb în căutarea ta…
Dar până atunci…
Până atunci, ticăitul ceasului bate cele din urmă zece minute până la miezul nopţii şi simţi că povestea ta aici îţi mistuie esenţa…
…În casă e linişte. De dimineaţă ai scos apă din fântână,ai gătit bucate, ai cules flori şi totul prevesteşte o zi superbă. Soarele e aproape de miezul zilei şi arde minunat pentru o zi de vară. Şi să mai tot fie vreo zece minute… Te gândeşti să şezi pe prispă, să-ţi mai tragi sufletul şi trupul obidit. Pe măsuţă, un pahar de licoare tulbur-rozalie te îmbie la o sorbire. Zâmbeşti şi dai glas gândului ducându-l la bun sfârşit curmându-l într-un oftat plin de satisfacţie „că bun mai fu…”.
Vântul vuieşte vesel mângâind braţele groase şi noduroase ale arţarilor stârnind un murmur jucăuş în rândul frunzelor. Te întinzi pe iarba moale privind albastrul sidefat al cerului. Mici pete albinoase plutesc din loc in loc ca nişte oiţe pufoase. Doar păsări mici în forfota lor necontenită  mai îndrăznesc să tulbure liniştea clipei. Mirosul crud de verde proaspăt, parfumul ameţitor de muşeţel şi gălbenele, şi tulburelul din pahar parcă-ţi apasă fruntea. Îţi desprinzi basmaua, lăsându-ţi pletele să strălucească în scânteile de lumină ce pătrund printre frunzele bătrânului foios. Închizi ochii şi visezi… Visezi la el, tânărul bălan ce de azi îţi poate deschide portiţa să te răpească. Visezi acei ochi negri, adânci, ca pana pajurii ce zboară sus până la soare, cu umeri de stâncă si braţe vânjoase cu care să te ridice în şa, la pieptul lui să plecaţi împreună spre…
Pe gard cocoşul cântă…
Întinzi mâna şi cauţi pe noptieră, pe sub pat, sunetul enervant ce-ţi tulburase liniştea fantasmagorică a viselor. Deschizi ochii şi priveşti chipul primelor clipe de după miezul nopţii. Te ridici încet din pat, părul lung şi negru de abanos, revărsându-se peste umerii subţiri, peste cămaşa albă ce-ţi şterge amprenta aburindă a tălpilor de pe podea. Podeaua e rece, aerul fierbinte şi azi e ziua ta. Priveşti spre lună şi spre stele, te înclini într-un salut sublim şi-ţi scalzi chipul în lumina a aştrilor nocturni.
Inspiri adânc aerul proaspăt al primilor paşi spre libertate. Povestea e abia la început…

 

 

 

Ultima scrisoare…


Îmi strâng în palme ochii roşii, inundaţi de valurile de lacrimi ce le-ai lăsat în urmă. Ai plecat fără cuvinte lăsând în urmă doar goliciunea şi tristeţea unor amintiri. Şi te-am iubit cum poate n-am să mai iubesc vreodată.
Acum, în camera noastră, pe care nu demult o încărcai de alb, domneşte cenuşiul. Şi e Tăcere…
Prea multă linişte în spatele draperiilor trase, prea mult praf pe ramele pozelor în care ne-ncleştam haios nebuniile şi mult prea multă singurătate.
În scrumieră şi pe lângă, zac zeci de chiştoace arse în van până la filtru. Privirile rătăcite se pierd undeva, peste ochelari, în varul pereţilor albi. Am renunţat să te mai caut de ani buni, am renunţat să te aştept… Şi totuşi exişti în mine.
Vibraţia telefonului mă trezeşte pentru o secundă din visare.  Zâmbesc amar şi mă ridic din leagănul supărărilor mele. E timpul sa mai fac un pas pentru mine, un pas fără noi.
E soare şi e cald şi mă gândesc la Chitara mea ce stă într-un colţ nemângâiată, aşteptând parcă vibraţia atingerii…
E timpul să plec…
Câţiva copii, în goana nebună a tinereţii, aleargă spre viitor.
Dar oare viitorul lor, va fi mai bun decât al meu?
E totul verde crud, e gălăgie, e veselie, iar oamenii vin în valuri agitate de pretutindeni.
Îmi vine să alerg înapoi spre colţul meu întunecat de singurătate şi parcă nu e pentru prima oară când simt acest fior de teamă. E Teama că am să te uit şi astfel am să te pierd de tot. Mi-e frică de mine, de tine, de noi.
Un copac rătăcit în singurătatea parcului îmi ţine adăpost, ferindu-mă de lumina soarelui. Mirosul proaspăt al ierbii cosite mă duce cu gândul la cântecele adolescenţei, când printre prieteni, colindam locuri întâmplătoare. Chitara-mi sună la fel de melancolic ca acum zece ani…sau poate mai mulţi, când te-am cunoscut pe tine…
Pe tine am să te uit, să ştii…
Am să te las aici să fii purtată de vânt spre alte zări în alte gânduri. Am să te scriu în firul ierbii cu lacrimi pentru ultima dată. Am să te cânt, şi-apoi am să ma duc la Ea, care singură m-aşteptă şi mă iubeşte…şi pentru care n-am ştiut să fiu al Ei…
Rămâi cu bine, amintire, rămâi cu bine!

” …And nothing else maters…”

      Încă nu au trecut destule ceasuri pentru mine, iar cafeaua încă aburindă stă cuminte în ceaşcă pe farfurioara ei. Din fotoliul meu, cu o mână sub bărbie îmi sprijin gândurile fixând cu o privire rece colţul pe care şezi tu. Îmi eşti acolo, calmă şi tăcută, în straiul sângeriu legată-n aţe vechi. Nu te-am adus să te citesc ca pe o carte…pentru că ţi-am aflat din timp secretele. Poate că e doar orgoliul de a nu-ţi da satisfacţie, de a-ţi arăta că sunt mai bun şi mai puternic decât mă crezi. Nu voi ceda curiozităţii de a-ţi răscoli fiecare buche rotunjită şi de a-ţi râvni punctul final.
De-atâţia ani ne întâlnim în tăcere, pe vremi senine sau înecaţi de ploi, în intimitatea micuţului meu salon, la căldura focului zglobiu, învăluiţi în arome de tutun şi cafea. Suntem ca doi vechi amanţi ce-şi trăiesc pasiunea ca un cuplu cotidian.
M-ai fermecat din tinereţe cu felul tău diferit de a fi, miile de culori pe care le-ai îmbrăcat, felul in care mi-ai încălzit sufletul în clipele în care singurătatea mă copleşea, glasul şi vorbele cu care-mi mângâiai inima rănită şi toată dragostea pe care mi-ai purtat-o şi pe care timpul n-a reuşit să o ucidă.
M-ai rupt total de toţi din jur, şi-n timp am învăţat să te iubesc şi să te doresc numai pe tine. Te-am închis în mintea mea, purtându-te pretutindeni. Am adunat atâtea amintiri frumoase sub părul meu încărunţit, atâtea vorbe calde au ropotit prin barba sură, iar mâna mea sub a ta îndrumare, ţi-a aşezat copiii în rândurile cele dintâi… Tu mi-ai definit fericirea.
Dar anii au trecut, şi simt cum focul vânăt din mine mă mistuie.E timpul să las praful să se aşeze peste tocul şi călimara din colţ, să trag cortina pentru ultima dată. Teatrul s-a închis.Trag adânc din pipă şi închid ochii. Pe gene mi se scutură o lacrimă, un fior rece pe obraz, un gust amărui pe buze.Cafeaua s-a răcit de tot. Zâmbesc. Tăcerea spune destule cuvinte pentru amândoi.Te iau în braţe, te strâng şi te sărut, apoi cu paşi apăsaţi te conduc pe ultimul nostru drum.E târziu acum…
“ And nothing else matters!”


Contemplaţie Nocturnă…

…Şi orologiul sună miezul nopţii fix.
Bătăile ritmice, percutante, îmi tulbură liniştea de necuprins ce îngheaţă imensitatea oceanului de vise. Întunericul apasă greu pe umerii minţii ce răscolesc, în vuiet stins, acalmia nesfârşită a oazei fără de murmur.
Şi totuşi aş îndrăzni o întrebare…O singură întrebare, îmi pune un gând rătăcit să gonească în largul abisului în căutarea unui răspuns…
În pumnul strâns al mâinii drepte, ascund sămânţa timpului, dar fără de folos în călătoria mea.
Spre nicăieri plutesc domol, un Om, o Barcă, tăind pe jumătate aceleaşi valuri calme. Privesc timid Adâncul negru, în care doar stelele şi luna îşi oglindesc chipul şi zestrea luminoasă. Acolo jos sunt adevăratele Răspunsuri. Un chip rotund şi un foc albastru mă privesc de dincolo de buza lemnului uscat. El ştie tot căci e acolo de o veşnicie. Întind timid un deget spre luciul apei şi ….un clipocit destinse o linişte ce mă-nfioară. Pe degetul meu cald, se prelinge o picătură de cunoaştere. E rece. E Singurătatea unei Picături, în singurătatea unui Gând. Efemer. Acum ştiu!
În rest tăcere.
Încerc să nu ţip, însă icnetul meu surd se topeşte în liniştea tulburător de rece. Acelaşi gând, aceeaşi întrebare…niciun răspuns. Barca se scurge încet pe valul Timpului. Te caut!
De ce ne naştem jumătăţi şi ne trăim zădărnicia în veşnici căutări când Legea naturii impetuos ne cere să nu ne părăsim întregul…şi simt cum o bucată mare din mine lipseşte, ruptă fiind din Începuturi. Prin definiţie suntem umbre prinse în continuă mişcare. Ne naştem Jumătăţi narcisiste dar evoluăm spre altruism deşi, rareori atingem punctul maxim. Ne consolăm cu gândul că Azi am fost mai buni ca ieri trăind o veşnică minciună pe care o acceptăm necondiţionat. Suntem Femeia şi Bărbatul (ordinea este aleatorie şi fără de importanţă), două entităţi, de forme diferite, dar complementare, ce sunt prinse în acelaşi Univers al dependinţelor, atraşi unul de celălalt, ca într-un joc de lego în căutarea piesei finale. Până atunci, sortiţi suntem să încercăm alte şi alte piese…unele mai lungi, altele mai scurte, unele mai largi, altele cusute, unele pline de strălucire altele întunecate pur şi simplu. Şi totuşi…destinul ne aduce în cale unul pe celălalt, doar că nu întotdeauna la momentul potrivit.
Secunda eternă tinde să se sfârşească. Oceanul e plin de răspunsuri finale dar în firul meu cu plumb şi ac nu se agaţă nimic. Citesc sub valuri cuvinte mistice, iubire, căldură, foc şi viaţă…
Pe acest tărâm sunt doar cuvinte…
Tic-tac-ul crunt trăzneşte cerul, un cer ce fără să observ s-a înnourat. Un fulger ici, un fulger colo şi întrebarea mea…răspunsul meu nu e sub ape…şi nici pe cer nu mai pot să-l caut acum. Doar Gândul al cărui nume l-am aflat acum, şoptit de glasul unui Tunet: Speranţa.
De fapt…te caut în lucruri fără nume, în locuri neştiute şi-n oameni fără chip, pentru că ştiu…
….e Raspunsul !

Veşnic călător…

Atâţia ani s-au dus pereche,
L
ăsând în urma lor doar fum,
Aceea
şi melodie veche,
M
ă poartă astăzi iar pe drum…

Aceeaşi traistă cu merinde,
Apas
ă umărul meu drept,
Obrazul ars cin` s
ă-mi alinte,
Când singur sunt mereu s-a
ştept!

Mereu pe drum prin colb şi soare,
Nu am odihn
ă pe pământ,
La fel ca mine c
ălătoare,
Sunt p
ăsări mii şi bunul vânt!!!

Mereu pe drum pierdut  în zare,
Nu am odihn
ă nici să mor,
Ascult a drumului chemare,
Sunt doar un ve
şnic călător!!!

Când am pornit plin de speranţă,
S
ă-mi caut visul printre nori,
Destinul ce-mi st
ătea în fată ,
Se stinse între muritori…

Aşa că eu bătrân de zile,
Nu am odihn
ă nici să mor,
Sortit îmi e
şi azi şi mâine,
Sa-mi scriu povestea-n patru zări!!!

Epistolă matinală

”O explozie de cuvinte îngrozitoare şi lacrimi, de priviri de gheaţă pierdute-n lava ochilor tăi fierbinţi, şi-ntr-o clipită castelul nostru de nisip se prăbuşi. În mai puţin de o secundă totul fu şters cu buretele. Tu, Eu sau Noi, acum nu mai există. În urma ta rămase doar acest drum drept, spre capătul pământului. Un drum pustiu lăsat in straja plopilor uitaţi de vreme. Tacit, scrutez orizontul ce se deschide cuprinzător în jurul meu, într-o linişte abstractă, apăsătoare,  şi unde doar răcoarea dimineţii îmi temperează teama din preajma necunoscutului. Aş vrea să ţip, să fug, dar ştiu că n-am să pot şi că nu trebuie. O parte din mine e legată de locul acesta în care tu m-ai închis.În sufletul meu nu-i cald, dar nici nu bate vântul. Nici ploaia lacrimilor arse de furtunile pe care tu le porneai din senin nu bate. Nici arşiţa zilelor secetoase în care lipsa ta îmi usca sufletul si-mi sufoca suflarea nu mă mai atinge.  Am în faţă drumul Libertăţii şi sunt liber…dar nu sunt fericit!”

Ca un fior rece, un freamăt imi răscolea simţurile. Deschisei ochii tulburat cu teamă tremurândă. Ştiam că la capătul drumului te voi găsi tot pe tine, stând  acolo ghemuită, tihnindu-ţi somnul de peste noapte aşteptând încolăcirea braţelor mele. E încă prea devreme să mă trezesc. Lumina întârzie dinadins să apară prelungindu-mi agonia visătoare în teribilul neant.
Am drumul în faţă şi totuşi ezit să pornesc. Luceferii de ziuă sclipesc năucitor ca o chemare.
Şi totuşi…mă întreb la ce bun atâta libertate, dacă n-ai cu cine s-o împarţi?


Despărţire

În ziua-n care soarele va răsări pe strada mea,
Voi strânge-n pumni din lacrimi, fărâmi, ultima stea
Ce va apune, vrând, nevrând,
Cu tine-n gând!

În ziua-n care norii grei şi negri se vor risipi,
Sub aripile vântului călduţ de miazăzi,
Voi rupe lanturile ce ma ţin ferecat de tine,
Îmi va fi mult mai bine.

În ziua-n care vântul dinspre miazănoapte,
Va înceta aripile-a-şi mai bate,
Voi inspira adânc mireasma dimineţii
În libertatea vieţii!!!

În ziua-n care cerul din glas va da cuvânt
În tunetu-i puternic si fulgeru-i prea sfant,
Voi aduna din toate  răspunsul căutat
Al Nefiinţei mame, al Totului păcat.


În ziua-n care timpul va sta pentru-o secundă
Când orizontul faţa nu poate să-şi ascundă,
Când ceru-şi va deschide porţile spre zare,
Voi asculta Cuvântul si a ta chemare.

În ziua-n care ultima suflare îmi va avea să cadă,
Cenuşa-mi va rămâne-n vânturi să se piardă,
Din suflet pentru suflet, nu voi rămâne-a fi
Cerneală pe hârtii…


Nelinişte în suflet

 

 

Un freamăt viu şi aprig îmi tulbură *tăcerea*,
Nu am cuvinte mari să îmi descriu durerea
Ce arde în cenuşiul unor speranţe stinse
Pe foaia albă-n negru, înlănţuit-desprinse.
Nu ştiu să scriu vâltoarea ce freamătă-n natură
Nu-mi regăsesc ardoarea cuvintelor din mână,
Tabloul primăverii nepastelat aşteaptă,
Să-şi regăsească suflul în care tre* să ardă
Mustind în triluri calde, răsună-n depărtare
Privesc pe geam în zori cum soarele răsare,
Şi-mi înfierbântă tâmpla de neguri învechită
Cu ţesături de gânduri, o voce nerostită!!!

Dintâi ridic peniţa, privind în gol pe foaie
Cum *totul* fără forme în linii se îndoaie,
Nimicul se transformă din golul fără fund,
În sângeriul tragic cu care mă inund.
Apoi cărămiziul ce stinge lumânarea
Copacilor le taie în val, pe rând suflarea,
Lângă albastrul putred al norilor diformi,
Ce-adună-n cer furtună şi-n suflet când nu dormi…
Neliniştea dispare în calmul absolut
Şi-mi regăsesc *tăcerea* pierdută la-nceput.
Şi albul reapare pe foaia lung, întins
Ca un ocean ce-nghite în linişte un vis.