Suflete pereche

Când Întunericul îi cuprinse sufletul, nefiinţa din el tinse să-i acapareze trupul lipsit de suflare.Starea de meditaţie profundă îi îngheaţă ochii larg deschişi.Era acolo, fiindcă îi simţea atingerea divină, şi doar aşa mâna lui prindea viaţă.Simţea că fără Ea, el nu putea fi Autorul.Fără el, Ea nu ar fi existat. Dar,încă nu o putea vedea, pentru că îi era teamă.Îi era teamă de chipul ce stă in spatele nălucit al unei umbre.Doar o visa şi-o venera în fiecare Noapte ştiind că Ea, muza lui, Ea nu există decât pentru el.În mintea lui…

Şi totuşi, în Vecinătate, în faţa unei coli zgâriate c-o peniţă aurită, stau scrise câteva rânduri pentru El…Despre EL…

Lumina lămpii arde palid lăsând lasciv, mişcarea umbrelor să joace pe pereţii albi, ingălbeniţi de nepăsarea timpului.Ea, stă acolo, deasupra pupitrului ei, muşcând ritmic repetat capacul scorojit al peniţei.Privind prin geam, în stradă, observă că ploaia a stat demult.Privirea-i rătăci momente bune, pe lungul străzii pe care Trecătorii, tot mai răzleţi, îşi poartă paşii grăbiţi către locuri mai sigure…Cerul s-a deschis.Stelele par mii de licurici ce clipesc, împânzind o mare neagră peste care domneşte supremă, Luna…

E târziu şi, pesemne că lumea s-a culcat…Din adâncul scaunului răscoli plictisită şi fără somn, cu privirea, clădirile de vizavi.Nicio lumină.Lumea doarme şi, doar ea zace in jilţ zdrobită de focul creaţiei…
Undeva în colţ, atenţia-i este atrasă de un licăr palid, ca de lampă.O umbră leneşă stă aplecată cumva ciudat, peste ceea ce pare a fi o maşină de scris.Priveşte spre EA.O priveşte!!!

Geamul fantasmei din negrul nopţii se deschise.Simţi cum din adâncul ei focul pasiunii creative erupse aşa cum bătrânul Etna o mai face din când în când …
Undeva, pe o Stradă, el îngroapă în tuş cuvinte sorbite din dulceaţa buzelor EI.Cu mintea pierdută în fierbinţeala gândurilor, sub năduşeala pasiunii neaşteptate va scrie cea mai frumoasă Poveste de Dragoste.Povestea lui.
Undeva, pe o Stradă, ea caligrafiază cuvinte ce descriu Beţia Fericirii aşa cum numai în vis ne este dat să trăim.
Undeva, doi străini, îşi leagă existenţa prin crâmpeie de cuvinte ce descriu nevoia de a cuprinde un EL şi EA în NOI.

Sfârşit.

Când în şemineu nu arde focul…

…Un ultim ciot uscat mai pâlpâie mocnind în jarul încă fierbinte din gura şemineului. E pe ducă…şi El şi focul.

Din jilţul scorojit, într-un balans continuu, sub povara unui pled albastru, îsi odihneşte bătrâneţea pe fondul unor muzici vechi. Prin ochelarii strâmbi şi fumul alb de pipă un chip boem îşi risipeşte privirea prin geamul veşnic aburit al ferestrei, unde, din când în când se reântâlneşte cu nostalgia vremurilor demult apuse.
Ana era încă copilă pe atunci…S-a născut in casa lui ca din întâmplare. Tot aici a scos şi primele cuvinte, a făcut primii paşi şi tot aici au părăsit-o părinţii ei când nu avea nici trei ani. Din acea clipă toată viaţa lui s-a strâns în jurul a doi pumni micuţi, o gură mare si doi ochi căprui…pe care i-a purtat mereu în suflet.

Era un bun povestitor deşi în lume era recunoscut ca fiind un mut veritabil. Poveştile din viaţa lui de matelot l-ar fi uimit şi pe teribilul Jules Verne. Şi Ana îi sorbea pofticioasă cu ochii mari fiecare cuvănt. „Când eram june matelot…” erau cuvinte ce sunau atât de melancolic în glasul răguşit dar totuşi viu, printre valurile de fum şi musteţile cărunte…şi valsul amintirilor îşi depănau povestea lent. Nimic nu îi făcea bucurie mai mare decât râsul fistichiu şi zgomotos al fetei, bujorii din obraji şi strângerea braţelor ei plăpânde.

Dar anii treceau, Ana creştea, iar barba lui se-ncărunţea, şi părul său se înălbi ca neaua. Alte poveşti îşi căutau tâlcul şi totodată naratorul. Primul prieten, prima dragoste şi apoi toate celelalte îi intunecară o parte a fericirii si-i umbriră un colţ din suflet. Apoi, Bătrânul deveni un pic ursuz şi mai retras. Singurătatea îl încolţea cu ghearele-i ascuţite cu fiecare noapte în care nu venea acasă. Stătea la geam în jilţu-i legănat gândindu-se că, şi clipa aceea îşi are rostul ei. Împlinise vârsta libertăţii deşi el nu i-a interzis niciodată, nimic.

Târziu după miezul nopţii, Ana intra în casă de multe ori vuind a fericire fără să ştie nici chiar ea de ce. Era fată mare dar încă un copil necopt. Încerca să-i zâmbească dar tot ce reuşea era o grimasă nefericită. Ar fi vrut s-o oprească, să-i vorbească sau macar să o mai privească o dată, dar cum ar fi putut. Şi zilele treceau pe rând, una câte una, în ton cu anotimpul purtând cu ele tot mai mult pustiu. Şi s-a retras în camera dinspre drum, lângă fereastră, în jiltul vechi-uscat, sub povara pledului albastru, ronţăind frânturi de amintiri senine în faţa unui şemineu în care jarul celui din urmă ciot s-a mistuit.

…Focul s-a stins…în şemineu şi-n suflet…

Ce-ţi doreşti e lângă tine…


…În adâncul liniştii apăsătoare, prin ceaţa fumului de ţigară, năluca unei umbre îşi ţese imaginea sumbră pe pereţii goi. Odaia mică şi strâmtă adună în ea nimicuri simple de care un om împovărat de trecerea anilor nu îşi mai poate aduce aminte. Praful s-a aşternut pe lemnul tras, cu miros dulce, ca anii pe tâmplele lui. Fotoliul de piele roasă, biroul de merişor şi un pat ce trosneşte din fiecare încheietură e toată mica sa avere. Destulă însă să-i acopere nevoile.

În fiecare noapte, de la fereastra sa, o lampă oarbă tulbură liniştea întunericului. O voce răguşită îşi drege timbrul aspru în scârţâitul ritmic al papucilor scorţoşi. Ridicându-se cu greu, paşii legănaţi îl poartă înspre birou, unde îl aşteaptă îmbrăţişarea caldă a muncii sale de o viaţă, ultima carte, Povestea Lui. Singurătatea unui suflet…E scriitor. O viaţă de om, a dus, scriind poveştile altora. Clipe veşnice, trăite în umbra personajelor ce au prins viaţă sub peniţa sa, în tuşul albastru în care şi-a înecat tinereţea şi singurătatea. Sub tâmple apasă tot mai greu povara unei priviri înceţoşate ce parcă nu mai poate întrezări niciun viitor destinului său.

Privi în jur. Doar pagini albe în pragul rugăciunii ce-şi aşteptau sfârşitul imaculat. Acum a înţeles. Zâmbind, întinse mâna dreaptă spre călimara albastră ce parcă îi spunea poveşti în dode. Acum, pe foaia albă stau scrise caligrafic două litere… EU.

Departe, la capătul lumii, într-o odaie modestă, cu priviri de jad, îşi sprijină capul pe podul palmelor, fixând geamul îngheţat al ferestrei… În camera ei Timpul nu are limite. E iarnă, e zi sau noapte.S-a închis în sine ridicând în jurul ei ziduri înalte pe care niciun om n-a reuşit până acum să le pătrundă în vreun fel. Şi totuşi, sus pe metereze, există o uşă larg deschisă… Inima Ei.În jurul ei, pe masă, dorm mormane de cărţi: Troia antică, Arthur şi Guinevere, Merlin, Homer, Hamlet, Shakespeare. Mii de legende şi mituri îi îmbracă sufletul în căutarea iertării, Iubirea desăvârşită. E o visătoare totală, o fată în ai cărei ochi se poate citi un singur lucru… lirismul universului cosmic.

În faţa ei o foaie albă îşi asteaptă cuminte primele brazde de cerneală. Tocul vechi e ultima ei fărâmiţă de trecut ce o mai leagă de tot ce reprezintă numele ei de copilă.

A crescut în provincie, într-o căsuţă veche alături de cel care i-a fost şi mamă şi tată, frate şi prieten în acelaşi timp. Omul în braţele căruia, în faţa unui şemineu veşnic arzând, a cunoscut universul magic al fantenziei şi imaginaţiei, omul căruia îi datorează întreg destinul ei şi căruia nu a apucat să îi spună…te iubesc. Când focul s-a stins pentru întâia oară în şemineu, pe sufletul şi viaţa ei s-a aşezat o brumă rece. Pe scaunul Lui, a scris pentru întâia oară „Te Iubesc”… şi de-atunci nu s-a mai oprit…

Mintea ei strălucitoare a dat rod de-alungul celor 25 de ani de viaţă unor Cuvinte de o profunzime emoţionantă, toate adunate in volume ce au cunoscut laurii succesului. Un sfert de veac s-a scurs în faţa unui şemineu picurând rânduri calde, cu cerneală, dar care pe ea o îngheţau adânc…

Acum totul e închis şi i se pare fără rost…Simte că e aproape de a zămisli cea din urmă Scrisoare, cea de căpătâi. Pe foaia albă, adânc înfipte, stau scrise două litere…EU.

E primăvară.

Deschise larg ferestrele scorojite ale cămăruţei sale şi inspiră adânc aerul proaspăt şi răcoros. Vântul îi mătură câteva notiţe de pe birou, dar nu-l supără. Chipul taciturn se lumină într-un zâmbet strâmb şi copilăresc. Mirosul cald de iarbă proaspătă îi învioră simţirea într-o bună-dispoziţie cum nu mai trăise de mult. Trecură multe dimineţi prin viaţa lui, dar niciuna nu era ca aceasta, atât de galbenă, veselă şi jucăuşă. Era hotărât! Fără pălărie şi apoi, doar cu ochelarii subţiri şi rotunzi pe nas, vestonul pe umăr şi mânecile cămeşii suflecate, să trăiască prima zi din noua sa viaţă. În buzunarul de la piept ascunse, ca într-o uitare, un carneţel şi o peniţă… să fie. Porni spre parc…

Era dimineaţă şi, deşi soarele lucea năucitor pe cer, vântul încă încreţea pielea dezgolită de orice ţesătură. Păşi timid în Grădina imensă, plină de forfotă şi mustind de viaţă. Răcoarea îi alina fierbinţeala ce-i mistuia sufletul de copilă, de peste şapte ani. Tenişi, blugi, o scurtă subţire şi părul blond, purtat în valuri pe spate, îi dădeau un aer vesel, nefiresc de adolescentin. Pielea obrazului de piersică coaptă şi privirea blândă lăsau la vedere totuşi melancolia unei tristeţi profunde. Găsi un loc mai retras, ferit de ochii eventualilor curioşi, dar de unde putea privi cu uşurinţă forfota întregului spectacol.

Tânăra domnişoară se apropia de el, cu paşii mici parcă număraţi. Îndrăzni, preţ de câteva clipe, să o privească discret, peste ochelari. Admiră modul simplist al fetei de cum se aşeză pe banca de vis-a-vis. „Ce chip curat…o adevărată poezie” îşi spuse-n gând scăpând fără intenţie un zâmbet…Un pic jenat de situaţie, salută discret printr-o uşoară reverenţă a capului şi îşi aprinse o ţigară.

Domnul de pe banca învecinată îi inspira calmul şi liniştea pierdută o data cu focul din Şemineul copilăriei. Aerul prietenos, uşor încurcat, barba căruntă şi aspectul boem o îmbrăcau în siguranţa companiei. Instinctul o îndemna să intre în vorbă, dar timiditatea şi neobişnuinţa faptei o împiedicau. Îi răspunse aproape surd la salut, îngăimând nişte sunete neînţelese nici chiar de ea…El, zâmbea şi fuma. Fuma tacticos dintr-o ţigară scurtă, pufăind hilar fumul pe nas, printre mustăţi. Zâmbea. Realiză la un moment dat că de momente bune îl măsoară din priviri şi nu se poate abţine. Cu un gest brusc şi repezit, neaşteptat, îl văzu cum scoate senin din buzunarul de la piept un carneţel pe paginile căruia începu să verse râuri înşiruite de cuvinte… Oarecum intrigată, încercă să-şi detaşeze atenţia. Îşi scoase mapa, tocul, şi, la fel cum Dunărea îşi varsă apele calme spre mare, mâna ei îneca în versuri foaia albă…

Şi El, şi Ea vor veni tot mai des prin Grădină, în acelaşi colţ, purtaţi de un impuls străin şi nou simţirii lor. Fără a şti cum şi de ce, Destinul le va completa puzzelul vieţii, iar Întâmplarea le va deschide un nou orizont. Povestea finală le va fi scrisă de o alta mână, de o altă pană, pe o altă coală. Ei trăiesc în fiecare dintre noi, iar povestea lor nu e cu mult străină de povestea noastră.

Peste tot în lume, oameni diferiţi, ca vârstă, culoare, caracter ajung să-şi unească destinele şi să-şi împartă viaţa împreună. Dragostea e oarbă şi loveşte când şi unde te aştepţi mai puţin, aşa că nu îţi risipi timpul căutând-o pe la marginea lumii, când, ce-ţi doreşti e lângă tine!

Cioburi…

Când balul se sfârşi, sub clar de lună,
Regina Lui rămase o clipă să privească cerul…
Şi nu zări între stele nici o urmă,
S-alunge de pe chipul Ei misterul…

În urmă-i stă, ţinându-şi masca-n mână,
Şi aşteptând ca Ea privirea să-şi întoarcă,
În tremur, o simte clar a inimii stăpână,
Şi atâta bucurie îl face să se piardă.

Cântece surde îi vâjie prin minte,
Oglinda cerului şi astre felinare,
Viori valsând emoţii fără de cuvinte,
Întinde mâna către Ea ca o chemare.

C-un zâmbet moale, cald, îl copleşeşte,
Nu a simţit în viaţa lui aşa lumină.
În pas de dans, sub Masca Albă îi pare că zăreşte
Privirea unui înger…ce suspină.

Îi pipăie obrazul şi-i caută durerea,
Dar carnea ei fecioară, ca marmura-i de rece,
Sub Masca Albă lacrimi, alunecându-i mângâierea
Ea se întoarse-n loc, grăbită fiind să plece.

O ceaţă o cuprinse, un nor o îmbrăţişase,
În jur doar întuneric şi vuiet zgomotos,
Şi armonia-ntreagă în vânt se spulberase,
În cioburi prefăcuse întregul vis frumos.

Nici numele nu-i ştie, nici pasu nu-i cunoaşte,
Nici dac-această noapte a fost aieve-ori vis,
Stă şi priveşte-n palmă speranţa ce-i renaşte,
În mica Mască Albă, cioburi din Paradis!

Discuţii în oglindă

Fiecare clipă scursă pe un fir de nisip din clepsidra eternităţii, nu face mai mult de-o piatră pe drumul „piperat” al existenţei noastre. Ce am fi dacă condimentele esenţiale nu ne-ar ustura traiul. EL fără EA sau EA uitată de El. Această înjumătăţire a totului nu reprezintă altceva decât sarea şi piperul traiului cotidian.
Acum stai în preajma telefonului care parc
ă e lucrarea necuratului. Nu mai sună! Aşteptând, Agonia deznădejdii pare un fleac în comparaţie cu speranţa că totuşi… (EL/EA va suna)… Şi totuşi nu sună. Atunci tragi aer adânc în piept, iţi speli lacrimile de pe chip şi-ţi spui, mai mult cu gând de razbunare, că lumea nu se sfârşeşte cu El/EA. Aşa şi e, doar că
Noul t
ău EU, cel fără jumătatea stricată, porneşte la luptă într-un razboi pierdut demult. Ai şters lacrimile şi „păcatele” ultimei lupte, dar gropile adănci săpate, au rămas. Rănile din suflet nu se vindecă într-o secundă, într-o zi sau o lună. Unele nu se vindecă nici măcar într-o viaţă. Altele ne bântuie dincolo de puterea noastră de înţelegere.
Iubind
şi fiind iubit(ă) am cunoscut fericirea. Dar se ştie că omului nu-i e sortită o viaţă în fericire aşa că nu-ţi rămâne decât oftatul….pe moment. Dar să nu pleci s-o cauţi  în largul mărilor nesfârşite căci ea se întoarce întotdeauna singură când nu te-aştepţi… Altfel zis, s-ar putea să vină săţi bată la uşă dar să nu-i răspundă nimeni…
Deci oricât de tare sufl
ă vântu-n pânze şi oricât de larg îţi pare orizontul în faţă… NU UITA! Ce-ţi doreşti e lângă tine….
O nou
ă zi…o nouă şansă.Fiţi iubiţi!


Bună dimineaţa…viaţă!

„O explozie de cuvinte îngrozitoare şi lacrimi, de priviri de gheaţă pierdute-n lava ochilor tăi fierbinţi, şi-ntr-o clipită castelul nostru de nisip se prăbuşi. În mai puţin de o secundă totul fu şters cu buretele. Tu, Eu sau Noi, acum nu mai există. În urma ta rămase doar acest drum drept, spre capătul pământului. Un drum pustiu lăsat in straja plopilor uitaţi de vreme. Tacit, scrutez orizontul ce se deschide cuprinzător în jurul meu, într-o linişte abstractă, apăsătoare şi unde, doar răcoarea dimineţii îmi temperează teama din preajma necunoscutului. Aş vrea să ţip, să fug, dar ştiu că n-am să pot şi că nu trebuie. O parte din mine e legată de locul acesta în care tu m-ai închis.În sufletul meu nu-i cald, dar nici nu bate vântul. Nici ploaia lacrimilor arse de furtunile pe care tu le porneai din senin nu bate. Nici arşiţa zilelor secetoase în care lipsa ta îmi usca sufletul si-mi sufoca suflarea nu mă mai atinge.  Am în faţă drumul Libertăţii şi sunt liber…dar nu sunt fericit!”
Ca un fior rece, un freamăt îmi răscolea simţurile. Deschisei ochii tulburat cu teamă tremurândă. Ştiam că la capătul drumului te voi găsi tot pe tine, stând  acolo ghemuită, tihnindu-ţi somnul de peste noapte aşteptând încolăcirea braţelor mele. E încă prea devreme să mă trezesc. Lumina întârzie dinadins să apară prelungind-umi agonia visătoare în teribilul neant.
Am drumul în faţă şi totuşi ezit să pornesc. Luceferii de ziuă sclipesc năucitor ca o chemare.Şi totuşi…mă întreb la ce bun atâta libertate, dacă n-ai cu cine s-o împarţi?

ANDREEA (…doarme)

„Se spune că cea mai mare curvă de pe Pământ e speranţa.
Toată lumea traie
ște cu ea….”
Andreea Doarme…

Andreea cea curată, cuminte, lini
ștită, cu suflet de copil….

Andreea doarme…încă!!!
În negrul abanos se scaldă,
lung şi moale,păru-i mătăsos!!!
Sub pleoape stau ascunşi în caldul malachit
doi ochi micuţi şi singuri răpuși în asfințit….

Andreea doarme….tristă!
Dar oare ce visează?
Căci zambetul i-e palid
Şi  buzele-i vibrează…
Ce via
ță laşi în urmă
Pe chipul obosit…
Pierdută între vise
Cu glasul amorţit….

Andreea doarme…simplă!
Trupul ei însă, perpetuă mişcare,
Cere să-şi trăiască fireasca lui chemare….
Cere să existe, nu străin în umbre,
Cere să respire mirosul crud, să lupte…
Ce lume depravată, şi ce mizerii crunte
De ar deschide ochii, ar îndura s-asculte.
Oameni flamânzi de carne, de trupuri voluptoase,
Sunt simple animale…fiinţe întunecoase.

Andreea doarme…rece!!!
Frivol vântul o suflă,
Cu o năucire sumbră,
Durerea-i grea si cruntă.
Cînd va deschide ochii,
Şi sigur o va face,
Va fi pentru o secundă!
În linişte şi pace.
Eterna ei secundă,
Sorbită într-o clipită,
Va fi in nemurirea-i
O viată adormită!

Andreea înca doarme….același vis senin
Acela
și vis mecanic,
Se spulberă în suspin.
Adolescentă fiind,
îşi duce mai departe somnul de frumuse
țe spre altă entitate.
Andreea încă doarme…
Andreea încă visează…
Andreea încă nu ştie că este diminea
ță…În altă viață!


Zâmbește

Dacă-n palma ta privirea mea şi-ar prinde rostul,
Aş alina într-o secundă urâtul şi anostul!
Şi dacă-n ochii tăi prin lacrimi setea se va stinge,
În suflet fără patimi durerea se va frânge!
N-ai să mă pierzi prin gânduri, prin vise răsfirate,
Căci am să fiu acolo, în ceas târziu de noapte
Să-ţi dărui mângâierea ce fruntea ta aşteaptă
Privind către luceferi în osândita-ţi soartă…

Zâmbeşte, tu, copilă, doar clipa e aproape
Gândul mi-i cu tine, doar timpul ne desparte
Şi nu o veşnicie, cum alţii poate simt
Cât poate-o melodie, pe care înca o cânt!
Acelaşi vers pe care îl port ades pe buze
Mi-l dete la plecare guriţa unei muze
Simpatică şi dulce cum poate nu mai este
În lume altă fată, crăiasa din poveste
Atât de mult mă doare această depărtare
Dar voi veni acasă, nepreţuită floare!
 

 

 

 

While my guitar gently weeps…

„I look at you all see the love there that’s sleeping
While my guitar gently weeps…”

…şi pas cu pas, notă cu notă, melodia curge încet, încet, în camera amortită de o melancolie tulburătoare. Fiecare, în universul său stă închis meditând la vremurile de altă dată. S-a stins copilăria, s-a dus adolescenţa, şi ne-am trezit acum oameni maturi străini poate de tot ce ne aşteptam noi să însemne acest pas.

E 4 dimineaţa.

Împachetat în fumul gros ce pluteşte ca un nor de ceaţă, gândul îmi zboară la vremurile de altă dată. Un EL, o Ea, chiar şi un EI sunt imagini ce-mi revin acum în minte… Dar nici un NOI, pentru că un NOI nu a existat niciodată cu adevărat. Te simt in faţa mea şi-aş vrea să te privesc… Mi-e teamă să-ţi întâlnesc privirea, mi-e teamă că poate aşa  rănile din trecut vor sangera din nou. Simt cum iţi sorbi ţigara cu o lene colosală… aproape dureroasă pentru mine…

E 4 şi 15 minute.

Din inerţie mâna mea, ciupeşte aceeaşi melodie de minute în şir. Vocea îmi tremura dureros dar parcă nimeni nu aşteapta finalul, iar eu nu mă pot opri. E aşa de frumoasă, parcă mai frumoasă ca niciodată. Murmura încet, acelaşi refren. Vocea ei pare mai caldă, mai dulce şi sufla aer proaspăt prin amintirile mele răvăşite.

A fost cândva toamnă, o toamnă aurie învăluită într-un covor ruginiu de frunze amorţite pe care parcă şi vantul a obosit să le mai măture. A fost cândva o bancă, cu vopseaua scorojită de negura vremurilor, o bancă pe care tu şedeai zâmbind, fumându-ti eterna ţigara lungă, fredonând o melodie tristă. Aceeaşi melodie care în scurt timp a devenit şi melodia mea… Dar nu a noastră…

Ne-am cunoscut târziu şi într-un mod ciudat aş putea spune. Aceeaşi melodie ne-a unit si ne-a adus împreună ca o axă ce leagă două lumi straine, paralele.

Cântam împreună, doar că fiecare altă poveste. Eu eram fericit, împlinit! Te aveam lângă mine şi asta îmi era îndeajuns să dau frâu liber pasiunii. Tu, în schimb, scuturai de lacrimi genele tutror celor din jurul nostru. Muzica noastră devenise fericire si durere in acelaşi timp… dar timpul nu era cu noi.

Şi zilele treceau, mai întâi ca o ploaie caldă de vară, când alergam nebuni prin valurile şi furtunile clipei, apoi ca un vânticel cu iz de toamna, ce vesteste rodul neprihănit al dragostei… şi speram să rămână aşa! Dar se pare că destinul hotărâse altceva pentru noi…

A venit iarna, o iarnă rece şi plină de viscol în sufletele noastre. Clipele noastre de liceeni în ale dragostei erau pe sfârşite şi examenul final părea foarte aproape… Pe chipul ei umbre reci de gheaţă întunecaseră zâmbetul moale din prima zi de toamnă… Simţeam asta şi nu îndrăzneam…. Nu îndrăzneam să întreb de ce… Ştiam că, în curând ţărmurile noastre nu vor mai putea fi unite de nici o punte… Şi fara „ADIO” amândoi am închis uşile.

Din vina mea, sau vina ei ne-am depărtat… Pentru o vreme am simţit cu groază greutatea pietrei din piept. Am murit atunci… Chipul ei zăcea într-o poză culcată undeva într-un raft… pe strada ei paşii mei se fereau sa mai calce, telefonul meu zacea silenţios, uitat intr-un buzunar, iar chitara mea atârnata într-un cui zăcea blestemând un perete mut. La radio din când în când „While my guitar gently weeps” sună parcă mai fals ca niciodată, iar timpul, timpul a trecut fără să privească înapoi, luând cu el acel gol imens rămas in urma ta.
Dar rănile???

4 şi 20 de minute

Iată-ne acum, aici, după atâţia ani, murmurând împreună aceeaşi melodie, la fel cum o făceam odată. Tu şi eu, două poveşti străine, aceleaşi versuri…

„I look at you all see the love there that’s sleeping
While my guitar gently weeps
Look at you all…
Still my guitar gently weeps”


Să facem cunoştinţă…

mă plec în fața ta, bun călător,
ce rătăcești printre cuvinte visător,
și ai făcut popas, mergând după ursită,
pe-aceste rânduri să te hodinești preț de o clipită.
sunt un Ghindar trecut, bătrân de zile
sunt gros la trup, am șuierul subțire
din frunzărișu-mi des cu umbra `naltă
doinește o melodie tristă, veche, caldă.

un vânticel prin ale mele brațe își face loc….
mă scutură încet, încet cu chef de viață și de joc…
îmi face rău, dar eu îl las în nebuneasca lui trufie,
își va da seama mai târziu, că eu nu sunt o jucărie…
mă scutură de viață… și mă-ngheață…
suflarea lui pe gene îmi pică ca o ceață…
simt cum mă sting, mai mult, pe zi ce trece….
e atât de rău, de-ntunecat și rece…
am amorțit… și simt că în curând…
voi deveni din falnicul stejar… un pom nătâng…