While my guitar gently weeps…

„I look at you all see the love there that’s sleeping
While my guitar gently weeps…”

…şi pas cu pas, notă cu notă, melodia curge încet, încet, în camera amortită de o melancolie tulburătoare. Fiecare, în universul său stă închis meditând la vremurile de altă dată. S-a stins copilăria, s-a dus adolescenţa, şi ne-am trezit acum oameni maturi străini poate de tot ce ne aşteptam noi să însemne acest pas.

E 4 dimineaţa.

Împachetat în fumul gros ce pluteşte ca un nor de ceaţă, gândul îmi zboară la vremurile de altă dată. Un EL, o Ea, chiar şi un EI sunt imagini ce-mi revin acum în minte… Dar nici un NOI, pentru că un NOI nu a existat niciodată cu adevărat. Te simt in faţa mea şi-aş vrea să te privesc… Mi-e teamă să-ţi întâlnesc privirea, mi-e teamă că poate aşa  rănile din trecut vor sangera din nou. Simt cum iţi sorbi ţigara cu o lene colosală… aproape dureroasă pentru mine…

E 4 şi 15 minute.

Din inerţie mâna mea, ciupeşte aceeaşi melodie de minute în şir. Vocea îmi tremura dureros dar parcă nimeni nu aşteapta finalul, iar eu nu mă pot opri. E aşa de frumoasă, parcă mai frumoasă ca niciodată. Murmura încet, acelaşi refren. Vocea ei pare mai caldă, mai dulce şi sufla aer proaspăt prin amintirile mele răvăşite.

A fost cândva toamnă, o toamnă aurie învăluită într-un covor ruginiu de frunze amorţite pe care parcă şi vantul a obosit să le mai măture. A fost cândva o bancă, cu vopseaua scorojită de negura vremurilor, o bancă pe care tu şedeai zâmbind, fumându-ti eterna ţigara lungă, fredonând o melodie tristă. Aceeaşi melodie care în scurt timp a devenit şi melodia mea… Dar nu a noastră…

Ne-am cunoscut târziu şi într-un mod ciudat aş putea spune. Aceeaşi melodie ne-a unit si ne-a adus împreună ca o axă ce leagă două lumi straine, paralele.

Cântam împreună, doar că fiecare altă poveste. Eu eram fericit, împlinit! Te aveam lângă mine şi asta îmi era îndeajuns să dau frâu liber pasiunii. Tu, în schimb, scuturai de lacrimi genele tutror celor din jurul nostru. Muzica noastră devenise fericire si durere in acelaşi timp… dar timpul nu era cu noi.

Şi zilele treceau, mai întâi ca o ploaie caldă de vară, când alergam nebuni prin valurile şi furtunile clipei, apoi ca un vânticel cu iz de toamna, ce vesteste rodul neprihănit al dragostei… şi speram să rămână aşa! Dar se pare că destinul hotărâse altceva pentru noi…

A venit iarna, o iarnă rece şi plină de viscol în sufletele noastre. Clipele noastre de liceeni în ale dragostei erau pe sfârşite şi examenul final părea foarte aproape… Pe chipul ei umbre reci de gheaţă întunecaseră zâmbetul moale din prima zi de toamnă… Simţeam asta şi nu îndrăzneam…. Nu îndrăzneam să întreb de ce… Ştiam că, în curând ţărmurile noastre nu vor mai putea fi unite de nici o punte… Şi fara „ADIO” amândoi am închis uşile.

Din vina mea, sau vina ei ne-am depărtat… Pentru o vreme am simţit cu groază greutatea pietrei din piept. Am murit atunci… Chipul ei zăcea într-o poză culcată undeva într-un raft… pe strada ei paşii mei se fereau sa mai calce, telefonul meu zacea silenţios, uitat intr-un buzunar, iar chitara mea atârnata într-un cui zăcea blestemând un perete mut. La radio din când în când „While my guitar gently weeps” sună parcă mai fals ca niciodată, iar timpul, timpul a trecut fără să privească înapoi, luând cu el acel gol imens rămas in urma ta.
Dar rănile???

4 şi 20 de minute

Iată-ne acum, aici, după atâţia ani, murmurând împreună aceeaşi melodie, la fel cum o făceam odată. Tu şi eu, două poveşti străine, aceleaşi versuri…

„I look at you all see the love there that’s sleeping
While my guitar gently weeps
Look at you all…
Still my guitar gently weeps”


Să facem cunoştinţă…

mă plec în fața ta, bun călător,
ce rătăcești printre cuvinte visător,
și ai făcut popas, mergând după ursită,
pe-aceste rânduri să te hodinești preț de o clipită.
sunt un Ghindar trecut, bătrân de zile
sunt gros la trup, am șuierul subțire
din frunzărișu-mi des cu umbra `naltă
doinește o melodie tristă, veche, caldă.

un vânticel prin ale mele brațe își face loc….
mă scutură încet, încet cu chef de viață și de joc…
îmi face rău, dar eu îl las în nebuneasca lui trufie,
își va da seama mai târziu, că eu nu sunt o jucărie…
mă scutură de viață… și mă-ngheață…
suflarea lui pe gene îmi pică ca o ceață…
simt cum mă sting, mai mult, pe zi ce trece….
e atât de rău, de-ntunecat și rece…
am amorțit… și simt că în curând…
voi deveni din falnicul stejar… un pom nătâng…