Când adevărul nu e decât o altă minciună… (partea a doua)

Cu tâmplele-n pumni strâng toate acele crâmpeie de vise care mi-au mai rămas de astă iarnă. Au trecut săptămâni la rând fără ca vreunul din noi să dea vreun semn, şi totuşi se pare că încă mai am putere să mai sper la Tine. Se pare că inima mea nu e dispusă să renunţe, deşi, la moment de cumpănă, când toate gândurile duc spre Tine, cineva încearcă să umple golul cu care ai dorit să mă chinui atunci când am plecat. Probabil o merit… dar pe lângă asta merit mult mai multe, iar TU nu eşti dispusă să laşi nimic.
Raluca visează, doarme răsfăţată ca un copil, cu pumnii strânşi, cuibărită în mine. Probabil e un vis frumos, căci zâmbetul de pe chipul ei străluceşte în liniştea din cameră ca o lumină albă pe chipul întunericului şi mă împinge să-i şoptesc cele două cuvinte. Şi totuşi încă nu pot să spun te iubesc…
Atâtea nopţi se sting peste mine fără somn, întrebându-mă amar de ce chinui biata copilă cu speranţe nebune şi vise deşarte. Nu ştiu dacă în inima mea mai e loc de iubire, când ştiu că TU m-ai secătuit de fiecare strop de sevă, de fiecare picătură de dragoste, lăsând în urma ta pârjol şi lacrimi amare. Şi totuşi, eu, chiar nu mai pot, nu mai simt… nu mai vreau să iubesc??? Probabil sunt doar gânduri ce-mi îmbracă neliniştea într-o culoare pe care nici eu nu mai ştiu să o recunosc. „Raluca, meriţi mai mult şi mult mai bine…”
Îţi cuprind în braţe odihna trupului firav, îţi sorb mirosul obraznic de piersică coaptă şi te sărut în şoaptă pe fruntea arzândă ca să-ţi fur o frântură din pacea sufletului ce o pot citi pe chipul tău. Închid ochii, lăsându-mă mângâiat de fluxul respiraţiei tale ce curge ca un vals nostalgic în pieptul meu… „Să mă visezi frumos, Raluca…”
E dimineaţă. Cele câteva ceasuri de linişte, au trecut ca secunda cea mai de preţ a bătrânului Ceasornicar, totul desăvârşindu-se într-un vis plăcut, plin de lumină.
Nu eşti aici, nu eşti acolo, nu eşti nicăieri iar singura ta urmă e pe tăviţa de pe măsuţă pe care ai „uitat” un pahar cu lapte, o farfurie, câţiva biscuiţi şi un bileţel. Un zâmbet mare şi trei cuvinte erau mâzgălite atât de frumos: „Te iubesc, prostule!”.
„Şi eu o iubesc pe EA”, a fost cea mai mare prostie, cel mai stupid gând ce putea să mă lovească în acel moment de magie dar el a venit fără să-l chem şi fără să-l caut, ca un reflex.
E timpul să mă ridic, să fac un duş şi să plec. E timpul să-mi aflu răspunsurile, să-mi aleg calea, deşi cred că destinul a ales înaintea mea.
Mi-e frică, şi de-aş putea aş pleca pentru totdeauna din viaţa mea, într-un loc străin unde nimeni nu m-ar cunoaşte şi nimic nu m-ar putea opri. Sunt un laş, aşa-mi spuneai, când dau de greu am tendinţa să fug, să mă ascund sau să dispar definitiv. Îmi recunosc şi azi frica, faptul că nu am curaj să-mi privesc chipul în oglindă de teama resemnării, mă face să-mi grăbesc paşii pe cheiul Dâmboviţei.
În sfârşit am ajuns. Mai am câteva trepte şi voi ciocăni la uşa ta tremurând sub emoţia aşteptării de altă dată.
Cu privirea stinsă, tâmplele încruntate, păşesc, sper eu, pe drumul adevărului şi bat la uşă.
– Intrăăăă, acelaşi sunet ce mă făcea să tremur acum o viaţă, mă răscoleşte ca un clişeu desprins dintr-un film vechi. Nu am puterea să apăs mânerul, dar uşa se deschise şi într-o suflare am apucat să grăiesc.
– Maria, eu te… Raluca, tu aici???

(va urma…)

Capricii de Leu (Partea I)

…În ochii tăi tulburi, ard ca un blestem al cărui descântec nu mai are nevoie de cuvinte. Văd focul viu, plin de nerv ce-ţi mistuie răbdarea, ce-ţi tulbură privirea, ca o furtună-n miez de vară, cu mii de fulgere, dar lipsită cu desăvârşire de explozia cutremurătoare a vreunui tunet. Fără cuvinte, te-ai aşezat în pat şi ţi-ai deschis caietul pe care totdeauna îl deschizi atunci când vrei să îmi arăţi cât de mult te doare. Toate acele lacrimi ce cad acum în brazde reci pe obrajii rumeni, printre rândurile veşnic colorate, în roz, mov şi verde, nu fac altceva decât să îmbine ura şi iubirea ce mi le porţi în pete mari albăstrii.
„E cea din urmă oară când te privesc, şi nu găsesc un cuvânt măcar, un singur cuvânt în ochii tăi să merite toate câte le-am îndurat din suflet pentru tine…dar cu toate acestea nu pot să încetez o clipă, să  te iubesc!”
Am tras încet uşa în urma mea, ştiind că e o cale fără întoarcere, că las acolo o mare parte din mine, o parte ce o voi pierde şi îmi va lipsi pentru totdeauna. Las Treptele fără număr, inegal să mi se scurgă sub paşii grei şi obosiţi, cu toate gândurile ce îmi zvâcnesc sub tâmpla fierbinte, în aburii unei furtuni ce încă nu şi-a dezlănţuit vâltoarea…
Şi Plouă…
Plouă cu stropi mari şi reci ce cad pe fruntea mea ca o durere seacă, până în cel mai adânc colţ de suflet. Mi-e teamă să mai fac vreun pas când ştiu că poate aşa am să mi te pierd pentru totdeauna. Aş vrea să mă întorc, să-ţi cer iertare, să plâng pe genunchii tăi aşa cum am făcut de fiecare dată când unul dintre noi a greşit. Şi cerul este negru şi întunecat, brăzdat când şi când de cuţite de lumină, dar vocea lui mă-ndeamnă să fiu cuminte, cu răbdare, şi să-mi urmez calea pe care sorţii au hotărât-o pentru mine.
Prin ploaia deasă, cu ochii închişi, cu lacrimi pe obraji, mă depărtez de tot trecutul fără să-mi caut un viitor. Nebunia furtunii îmi însoţeşte gândurile fără de ţintă lăsându-mă gol şi străin de mine însumi…
E timpul să merg Acasă…
În jilţul meu, trăgând din pipă, îmi dezmorţesc sufletul de rănile trecutului. Un ceai de tei fierbinte mă face să zâmbesc ploii ce-mi bate în geam cu furia femeii ce-şi simte cauza pierdută. Sunt singur cu ale mele gânduri, şi niciodată liniştea nu mi s-a părut mai amicală ca în această seară de Paşti. Să fie oare de vină resemnarea sau să fie numai calmul, liniştea de dinaintea furtunii? Voi afla curând…
Să mă redescopăr cu siguranţă nu-mi va fi greu, dar să te găsesc în spatele a doi ochi limpezi de verzi, credeam că va fi imposibil. Zâmbetul tău se reflectă în mintea mea ca o primăvară timpurie, sub care cireşii au prins să înflorească. Sunt ameţit de toate aceste miresme cu care mi-ai înconjurat sufletul şi inima-mi vibrează intens sub presiunea fiecărui gând ce mă duce spre tine. Toate acele nopţi pierdute printre cuvinte care mai moi, care mai senine, mi-au readus liniştea şi odihna de care aveam nevoie. Apoi ai venit ca un şoc, cu acel „ceva”, ce avea să mă facă să conştientizez, că iubind-o pe EA voi ajunge să te cunosc pe TINE. Da Raluca, m-ai ameţit şi m-ai zăpăcit, mi-ai adunat toate visele la un loc şi le-ai pus în ordine, dar într-o ordine a TA. Mi-ai dădăcit gândurile rele, cernindu-le în patru vânturi şi totuşi mereu ai găsit că e loc de mai mult. Nu sunt deloc aşa cum poate ai vrea tu să fiu, dar asta nu te va opri să cauţi în mine idealul tău. Mi-e frică şi mă ascund de tine, pentru că o parte a ta îmi va aminti mereu de EA. Zâmbesc şi mă întreb… „Raluca, străine-ţi sunt oare, toate acele Capricii de leu???”

Iubire în fracţii

„Ai timp?” – ce sec răsună această mesaj, şi totuşi speram că poate aşa voi rupe câteva minute din agonia sufocantă a acestei zile, câteva clipe din răgazul tău, spre liniştea mea. Şi totuşi se pare că nu ai, aşa că nu-mi mai rămâne decât să mă întind cu faţa către soare, să închid ochii, şi să-mi las visele să-mi inunde cerul.
Atunci ai venit, ai găsit timp, şi te-ai lăsat dusă în ritm de vals, printre rânduri. Te purtam de mână, pe malurile Dâmboviţei într-o plimbare fără de orizont, cu privirea pierdută în faţa paşilor măsuraţi cu atâta teamă, de frică să nu îmi descoperi tristeţea din ochi.
Era încă devreme, dar totul părea aşa de târziu, iar tu râdeai, necăjindu-mi sufletul cu starea ta aprigă de veselie. Te sărutam din când în când, ca un copil a cărui purtare era lesne de înţeles. Te doream, dar tu nu aveai răbdare să citeşti o întreagă poveste de dragoste rătăcită în ochii mei. Toate gândurile-ţi curgeau sub semne mari de întrebare, pentru că pe-atunci credeai, cum crezi şi-acum, că totul a fost o mare minciună. Şi poate că a fost, eu însumi minţindu-mă singur, cu atâta amar, încredinţându-mă ţie. Şi dacă crezi că-mi pare rău acum că am ajuns să te iubesc, te înşeli…
Cu ochii pe ceas şi resemnare în suflet, mă trezesc grăbindu-mă să nu întârzii mai mult decât de obicei. De fapt, toate aceste întârzieri au devenit o obişnuinţă chiar şi pentru ea, Raluca fiind o fire destul de răbdătoare iar eu destul de zăpăcit încât să mă repet constant. Poate ar fi cazul de data aceasta să-i fac o mică surpriză, eventual câteva flori, o ciocolată ar mai îndulci momentul teribil.
În goana nebună spre metrou am uitat cu totul de marele plan şi iată-mă în faţa ei cu o mină vizibil vinovată. Ştiu că orice minciună ar fi de prisos aşa că mă lipsesc de eventualele scuze stupide şi-mi las soarta în mâinile destinului, şi-al ei.
- Bună Raluca, şi scuze. Am întârziat…şi azi.
- Ştiu Iulian, am observat. Dar tu dacă nu întârzii înseamnă că ai o problemă, şi m-ai îngrijora. Boem ai fost mereu, aşa că nu-i nimic obraznic, să mergem dar.
Nu îndrăznesc să o supăr mai mult decât se poate citi în ochii ei, aşa că o urmez, până în dreptul unui magazin de instrumente muzicale, în faţa căruia ne oprim. Expresia exagerat de mirată de pe chipul meu îi genera o satisfacţie totală.
- De ce intrăm aici, Raluca? Am corzi să ştii, şi nu-mi mai trebuie nimic, muzical vorbind.
- Iulian, alege-mi o chitară.
- Poftim???
- Da, Iulian, o chitară. Din felul în care te cunosc şi din câte mi-ai povestit avem o singură şansă. Aşa că te rog, alege-mi o chitară cu tot ce-i trebuie şi păstrează-ţi curiozităţile pentru mai târziu. Avem timp şi de întrebări şi de răspunsuri.
Zâmbesc oarecum fericit dar încă contrariat şi fascinat de întregul mister al acestei enigme. Ce gânduri se ascund în mintea ta, Raluca!? Mda…
Cu chitara cea nouă în spate, arăţi atât de ciudat, haios, şi cu toate astea îmi stârneşti o aprigă curiozitate. Noua oprire ce are să urmeze era chiar barul prin care eu îmi făceam veacul şi de care până azi, nici nu voia să audă.
Două beri, o masă retrasă într-un colţ uitat de lumină şi patru ochi ce încearcă să se citească dincolo de cuvinte.
- Iulian, e timpul să întrebi…
- Ştiu Raluca, dar cred că mai bine am răbdare…Aştept.
- Nu-mi place când mă priveşti aşa, încruntat, cu ochii mici, te simt ca şi cum ai încerca să dai buzna peste gândurile mele… Nu-mi place deloc.
- Scuze atunci, deşi îmi recunosc intenţiile malefice. Atunci de ce chitară, de ce roşie…de ce acum???
- Ai să râzi, dar după cum te văd eu, mintea ta e inundată de sunete, de culori, de vise, de Ea. Şi Ea nu e mai mult decât o muzică pe care doar tu o auzi, doar tu o citeşti şi doar tu o înţelegi. O zăresc în ochii tăi, de fiecare dată când oftezi pierdut în gol şi cazi absent printre gânduri. Ea nu e decât o barcă cu pânze albe în vânt ce pluteşte în derivă, o barcă deasupra căreia aduni mereu furtuni, pe care ai închis-o în mintea ta, printre multe alte lucruri frumoase şi pe care totuşi o ascunzi de lumină în întuneric. Nu i-ai păstrat decât sunetul glasului şi vocea care, când şi când, te aruncă în valuri de dor. Nu reuşeşti să ajungi pe barcă pentru că Chipul Ei l-ai ascuns undeva şi ai uitat. Nu ţi-a rămas decât ecoul  unui nume pe care ţi-l citesc pe buze ori de câte ori ţi le ating, ecoul unui vis străin pe care continui să-l trăieşti la nesfârşit. Şi dacă totuşi muzica e singurul lucru ce te poate trezi din continua visare, mi te poate aduce din neant, voi învăţa să vorbesc pe limba ta, în sunete… Şi poate aşa, vei învăţa la rândul tău să deschizi ochii, să mă priveşti şi să mă vezi aşa simplă cum sunt eu, a ta. Poate aşa vei învăţa să mă iubeşti dragul meu…

… şi nu mai ştiu cum

… şi nu mai ştiu cum  să vânez un leu, de fapt, o leoaică. Nu vreau s-o ucid, s-o rănesc, nu vreau nici măcar să o ating deşi, nu ştiu ce vreau.
Am închis geamul ferestrei într-un oftat prelung…
Am închis ochii şi toate gândurile ce nu-şi au rostul, dar sufletul meu tot mai picură venin…Şi ne-am obişnuit să avem toate aceste furtuni ce-mi răscolesc adâncul inimii şi nu fac altceva decât să aprindă alte şi alte scântei ce mai târziu sau mai devreme vor ajunge adevărate văpăi. Tăcerea mea în cuvintele tale doare pentru amândoi şi nici nu ai început să scrii primele rânduri de poveste, când eu ţi-am spus cum te iubesc, dar tu nu simţi decât un gust amar şi vorbe. 
Pentru a nu ştiu câta oară suprim toate acele rele pe care aş vrea să ţi le spun şi cu care aş rupe orice barieră în calea lacrimilor tale. Nu ştii să plângi pentru că în felul tău lacrimile ce nu pot fi îndeajuns de grele sunt doar un semn, o ultimă slăbiciune, iar tu, tu nu poţi da greş în faţa nimănui.
Dintre cearşafuri glasul tău răsună ca un tunet în mintea mea obosită de atâtea gânduri şi nu faci altceva decât să întuneci şi să eclipsezi frumuseţea acestei minunate zile de primăvară.
Privesc pe geam cum cireşul din grădină se scutură de flori, de albul picurat cu roz, şi ştiu că a sosit clipa să plec, doar că inima îmi spune că ar vrea să mai rămână, să mai întârzie, o viaţă măcar…
E cald aici la tine, între furtuni!
Vântul mi se joacă-n păr, sucindu-mi ideile, hrănindu-mi nehotărârea şi alimentându-mi teama că te-am pierdut pentru totdeauna. Cu fiecare pas, ce mă duce tot mai departe de tine, ritmul meu se pierde ca un puls cardiac în linia continuă. Aş vrea să cred că eşti în spatele meu şi din clipă în clipă ai să mă prinzi din urmă, cu mâinile la ochi, zâmbindu-mi ai să mă strângi în braţe cât poţi tu de tare şi poate aşa, primăvara îşi va aminti de noi, şi ne va cerne din nou bucuria în suflete… Dar nu, e prea uşor să visezi cu ochii deschişi, să trăieşti într-o lume ireală în care toate se întâmplă după bunul plac al inimii şi deseori nu e îndeajuns doar să iubeşti şi să visezi.
Cu ochii înfipţi în vidul Bucureştiului, mă îndrept spre casă. Primul semafor şi o mână uşoară pe umărul meu, îmi trezesc o emoţie fierbinte în stomac.
-   Hei, de ce mergi aşa de repede, parcă alergi! Pentru numele lui Dumnezeu, ştii de când încerc să te prind din urmă?
-   Bună Raluca. Scuze, eram prins în ceva… cu mintea, gânduri.
-   Omuleţule, tot un zăpăcit ai rămas. Să trecem dar… Ce mai faci, ce mai zici?
Ne pierdem în poveşti şi amintiri trecute, din vremuri ce par atât de vechi, prăfuite şi râdem zgomotos, stârnind curiozitatea trecătorilor ce-şi pierd privirile spre noi. Ne-am reîntâlnit în iarnă întâmplător în tren, şi iată-ne acum într-o cafenea pe lângă Medicină, rememorând trecutul. Raluca, puştoaica de acum zece ani, e o femeia zveltă, şic, dar care şi-a păstrat perfect sufletul şi spiritul de copil… Am fost îndrăgostiţi unul de celălalt, doar că pe rând.
Cu bărbia în pumni, molfăie capătul roz al paiului într-o joacă nervoasă. Ochii ei, două perle negre, par a se aprinde într-un cerc de foc şi simt cum vor să smulgă din mine fiecare răspuns. Încerc o eschivă dar mă încurc în cuvinte şi renunţ. Tăcerea dintre noi devine un pic agasantă pentru că în aer pluteşte ceva, o întrebare ce parcă…aşteaptă un răspuns ce va veni şi mai greu.
Încerc să spun ceva dar telefonul vibrează pe masă cu numele Ei. Mi-l ia uşor, din mână zâmbind, respinge apelul făcându-mi un semn discret să tac…
-   Iulian… De ce nu m-ai sunat?

Te scriu fără nume…

„Azi nu, nu mai vreau să minţi…”

…Şi totuşi mai e un ultim gând ce nu ştiu dacă vreau să mi-l aşez pe această foaie albă. Şi ştiu că acest ultim gând ar desăvârşi cea din urmă scriere cu Tine dar totodată ne-ar rupe definitiv. Sunt oare pregătit să te uit…?
Privesc la toată înşiruirea de semne negre, mici şi rotunjite ce-mi stau dinainte, şi îţi citesc chipul ca într-o oglindă… E timpul să înec în cerneală cel din urmă Punct…
Îmi scutur pipa de tutunul vechi, uscat şi-l schimb cu unul proaspăt aromat. Între fumurile pufăite leneş, Îmi dezmorţesc sufletul de gânduri melancolice şi mă întind pe patul moale, primitor, în aşteptarea unui semn aş spune. Privesc spre Telefonul Negru, ce zace în continuare pe masă, neatins de zile bune. Cumva, a uitat să mai sune, mesaje noi nu sunt, iar timpul curge dispersat în fiecare celulă a nerăbdării mele. Clipele par atât de lungi acum când păpuşarul a plecat lăsând în urma lui doar sfori înnodate şi o păpuşă al cărei joc pesemne l-a uitat de mult…
Robert mă aşteaptă şi ar cam fi cazul să o întind. Nu vreau să mă bănuiască din nou că am întârziat doar ca să mai picur un strop de amar şi venin în cerneala cu care îmi zgândăresc rănile din sipetul mic cu amintiri despre Tine, aşa că pornim la drum spre picătura de rutină săptămânală, o seară de folk.
… Atunci te-am văzut prima oară… Nu ştiam cine eşti, de unde vii sau cum te cheamă dar păreai atât de hotărâtă să pătrunzi în lumea noastră încât te-ai aşezat la masă şi m-ai însoţit cu glasul, pe armoniile unei vechi melodii, cu care pe mine m-ai atins în suflet. Ai dispărut în prima clipă de răgaz, nălucă-n fumul de ţigară, fără să-mi dai câteva, alte cuvinte. Tot ce mi-ai lăsat a fost doar un scurt schimb de priviri furişe, pe sub gene şi glasul tău cuminte… Îmi pare rău că nu am îndrăznit mai mult, să te reţin o clipă şi poate să… rătăcim.
Liniştea mi-a învelit sufletul din nou în melancolie, iar setea s-a potolit în riff-uri pe chitară, o dată cu zorii zilei…
Am adormit cu Ea în gând.
Las cea din urmă zi din week-end să-şi înceapă dimineaţa cam pe la prânz. Un amestec de lumini şi culori aleargă şi se joacă cu săgeţi pe pereţii mahmuri şi sătui de liniştea întunecată a draperiilor ce ascund şi împiedică lumina să spumege în valuri în umbra camerei mele. E linişte, e soare şi e cald. Mă-mbrac lejer cu gândul să îmbrăţişez şi această zi de primăvară cu Robert pe iarbă, în Cişmigiu.
Oameni mulţi, cândva o chitară, îndrăgostiţi şi mult calm. În fiecare colţ e scrisă o poveste ce dăinuie de peste timp, uitată în praf şi iţe de păianjen, în fiecare clipă cineva îşi scrie cu lacrimi sau fără, minunea, la rândul ei o poveste ce va dăinui…
Ceasurile trec, cerul se-întunecă, şi ne grăbim spre casă. Câţiva stropi de ploaie şi un vânticel mai rebel ne apropie gândul furtunii dar facem drumul la pas.
Din vorbă-n vorbă, păşim spre Universitate, când ca la un semn, privirile noastre se întâlniră din nou. Ea, aştepta pe trepte; un „salut” scurt şi un „ce faci” aruncat din mers e tot ce am putut să dau în emoţia momentului…
Şi totuşi am primit trei cuvinte… Glasul tău…
Dar eu nu pot să te scriu fără un nume…

  „Éowyn, draga mea…”  

 

     

Sympathy For The Devil… ( it burns me inside!!!! )

Nu mai am putere să rabd în capătul holului şi fac primul pas. Mă îndrept hotărât spre uşă, hotărât să intru, pentru că ştiu că eşti acolo şi mă aştepţi cumva. Îţi simt mirosul zâmbetului larg de „ţi-am zis eu” şi privirea superioară ce îmi va întâmpina această pornire disperată, această nevoie acută de a fi un mic masochist în faţa ta.
Mai sunt doi paşi şi mâna-mi pare hotărâtă să ciocănească dar ezit. Mi-e teamă de acel „intră!!!” ţipat din fundul patului, de acel mâner ce-mi arde palma uneori şi mă opresc. Mă opresc, căzut din nou pe gânduri, aşteptând ca ceva, cumva, să se întâmple. Ca niciodată, nu vine nimic. Nimic nu intră, nimic nu iese şi totul este doar un hol, gol, ca adâncul fierbinte al stomacului meu.
Şi totuşi, de data asta n-am să o fac! De data asta am să-mi întorc paşii pe altă cale şi n-am să mai privesc înapoi aşa cum nici tu nu ai privit niciodată înainte. Aşa nici nu vei şti cât am venit de devreme şi cât am plecat de târziu, nici nu vei şti cum am aşteptat plin de emoţii deznodământul unui gest inconştient, ca tu să deschizi uşa şi întâmplător, să mă găseşti acolo. Azi, nu…
O altă zi, o altă carte, răsfoiesc printre pagini, în căutarea unor cuvinte noi care să mă ducă cu gândul departe de tine. Poate că ochii mei nu ştiu să mai citească sau poate că tu exişti peste tot, în rutina fiecărei zile, în răcoarea fiecărei umbre.
Şi Da, e cald. Cât poate să fie de cald când, ca o şuviţă blondă arsura fierbinte a razelor de soare se joacă pe chipul meu, sufocându-mi aerul liniştit şi calmul muncit cu greu. Respir rar, în ritm cu balansul trist al inimii mele. Am să te pun pe foaie aşa cum nu ai fost niciodată. Într-o zi, nu azi…
Dar până atunci, oboseală din gând şi oboseală din mâini nu vor să te mai scrie decât aşa cum eşti tu…
Raluca nu era blondă, dar îi plăcea să-şi nuanţeze părul în culori vii în care soarele să-şi oglindească chipul sclipind în armonii vesele şi zgomotoase. Avea pe atunci, un mic pisic cu care îmi tortura răbdarea şi-mi ustura zilele, avea şi nerv, dar şi eu aveam gânduri malefice şi-un dor de ducă grozav, şi totuşi nu puteam să plec atâta timp cât ea nu-mi ascundea lumina.
Nu i-a plăcut niciodată că scriu, ce scriu sau cum scriu. Nu, nu i-au plăcut niciodată cuvintele cu care deseori încercam să-i descreţesc fruntea. Spunea ea, că de fapt sub Ele îmi ascund adevăratul chip, întunericul din suflet şi grotescul gândurilor răutăcioase care într-o zi vor ieşi la lumină şi nu-mi va zâmbi frumos. Ochii ei nu minţeau şi nu puteam să spun nu, deşi aveam nevoie să-i spun că se înşeală. Şi nu s-a înşelat. Zâmbesc acum amintindu-mi cum totu-mi părea o joacă pe atunci, până când cel din urmă vânt ne-a stins.
Acum, peste ani, întâlnindu-te pe tine, îmi dau seama că nu s-au schimbat prea multe, sau poate doar am încărunţit sub povara timpului şi-a apăsării din suflet. Un „offf” pe care tu mi l-ai dăruit şi pentru care n-am găsit niciodată cuvinte urâte, să-l umplu, să-l scutur sau să-l alung.
Mai Priveşte o secundă în oglindă, şi citeşte-ţi pe buze cum ascuţişul limbii tale înţeapă întorcând cuvinte pline de venin. Cuvinte care ne dor, şi doare.
Dar până la urmă sunt doar cuvinte… şi rămân aşa chiar dacă nu ţi-am spus… Fiecare, cu demonii lui.

Photo by Spiridon Andreiana Nicoleta      http://www.nikowd.com/

Scrisoare pentru o… Cunoştinţă

Draga mea Cunoştinţă,

 

Nu conteneşti să mă uimeşti.
Dacă ai fi o glumă, probabil aş râde intens, dar tu exişti şi asta surprinde toate concepţiile mele asupra lumii reale.
M-am trezit azi de dimineaţă visând că citesc unul din mesajele tale pline de ameninţări în care spui că faci şi dregi şi… Şi ce!? Recunosc, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi caut telefonul printre cearşafuri. Nu era nimic şi nimeni, aşa că am răsuflat uşurat…Aş mai fi dormit un pic, dar mi-am amintit că aseară mi-a fost rău şi nu voiam să pierd o secundă din faptul că mă simt bine. Aşa sunt eu, nu te ascult niciodată când îmi spui să merg la medic, căci până la urmă tu îmi eşti îndeajuns. Probabil vei creşte mare şi vei fi un doctor de succes, atunci îmi va fi frică şi de tine, şi cu siguranţă nu ne vom mai vedea, exact cum îţi doreşti. Dar poate, cândva, într-o zi ploioasă, întâmplător ne vom întâlni şi ne vom saluta ca două Cunoştinţe vechi, grăbind apoi pasul în direcţii opuse chiar dacă avem aceeaşi ţintă. De sub umbrelă, cu siguranţă ai să-mi arunci acelaşi zâmbet pe care-l ascunzi şi-acum când crezi că nu te văd. He heee, cred că e singurul lucru ce nu se va schimba vreodată la tine. Şi totodată cred, că nu voi mai mânca niciodată pepene roşu, asta bineînţeles după ce vom deveni cu adevărat două Cunoştinţe.
Aşa sunt eu, răzbunător şi crud. Dar tu cum eşti?
O Cunoştinţă veche ai cărei papuci stau răsturnaţi în faţa camerei de cămin, ale cărei unghii sunt însetate de carne şi ai cărei nervi stau ca o bombă cu ceas, gata oricând să explodeze ţesând o ploaie de cuvinte şi vânătăi…Şi toate de dragoste.
Draga mea Cunoştinţă, mi-e dor şi doare.
A venit primăvara, o primăvară pentru care ai promis multe, dar pe care, cu putere de la sine, ai uitat să o împlineşti. Şi mă refer la primăvară… Promisiunile sunt pentru naivi…
Doi ochi măslinii m-au făcut fericit atâtea clipe, dar câte ceasuri n-am îndurat cu lacrimi, spuneam eu de la frig, să te aştept, ca tu să mă întrebi de ce-am plecat atunci…
Atunci nu am plecat, doar m-am retras într-un loc mai liniştit şi te-am aşteptat. Ştiai foarte bine unde sunt dar n-ai avut puterea să mă cauţi. Sau poate se numea orgoliu, mândrie?
Da, draga mea Cunoştinţă, indubitabil mint. Sunt Om, şi nu cred că există om întru totul sincer. Eu unul recunosc că am neghină în ochi şi vină asupra multor lucruri ce s-au întâmplat sau urma-vor să se întâmple. Dar sunt cu un pas înaintea ta, şi ştii de ce? Pentru că eu am fost singurul ce a iubit în această poveste şi cu toate astea tu eşti cea care face reproşuri. Şi de aici…mai e mult până departe.
Că ai greşit ţi-e greu să recunoşti şi de aceea încerci să mă alungi… Acum îmi ceri mai mult, chiar imposibilul, să-mi fii o Cunoştinţă. Păcat că nu mă poţi vedea acum cum râd de toate acele cuvinte cu care ai vrut să mă loveşti. Nu ai ştiut să-mi spui exact cum simţi…ce simţi, niciodată.
Acum ca o Cunoştinţă veche ce mă simt, mă ridic şi mă scutur de praf, de tot praful pe care mi l-ai aşezat pe tâmple de-a lungul secolului ce a trecut. Căci pentru mine ai fost un veac, ce nu s-a scurs uşor. Nu pot decât să-ţi dau o ultimă îmbrăţişare scrisă, să te sărut pe frunte şi să închid ochii. Plec din nou, dar să ştii că pe oriunde te vor duce paşii, poţi oricând să faci popas la mine, pentru că eu TE IUBESC pentru ceea ce eşti.
Pe curând… Semnat,  a ta Cunoştinţă.